Taximetristul care mă duce în centru e revoltat că ungurii au ocupat toată zona,  ca să organizeze Zilele culturale maghiare, acolo unde merg și eu, de altfel. De la centrul Clujului “ocupat”, a ajuns rapid la întreaga Românie, pe care, spune el, Băsescu a “vândut-o ungurilor”. Băiatul meu, de 11 ani,  mă întreabă,  nedumerit,  de ce e așa de supărat șoferul și,  cum adică Băsescu a vândut țara?  Nu am la îndemnă nici un răspuns,  care să nu presupună o lecție complicată de istorie,  pe care știu bine că nu are cum s-o înțeleagă,  și una despre Clujul multicultural, multietnic și multilingvistic,  în care am trăit,  înainte de a pleca în Italia. Nici pe asta nu ar avea cum s-o înțeleagă, așa cum nu au înțeles-o nici prietenii mei italieni care, fără să fie rasiști, au,  încă,  limite în a accepta noțiunile de multilingvism și multietnic. Ca să nu mai vorbim că, nicidecum nu au înțeles cum de minoritatea italienilor din România are reprezentant în Parlament, la fel ca maghiarii, romii, sașii, turcii etc. Ei preferă termenul de comunitate etnică și se feresc, încă, de cel de minoritate. Dar asta e altă poveste, și ea,  complicată.

Coborâm din taxi și ne pierdem prin mulțimea care a invadat zona Universității și Piața Matei Corvin,  ne plimbăm și noi printre tarabe, ne minunăm de câte lucruri minunate vedem, ne răsfățăm simțurile cu tot felul de parfumuri și mirodenii. Matei se oprește să își cumpere kurtos kalacs, iar când e întrebat, în maghiară, cum să fie, răspunde,  în engleză, only sugar, apoi, în română, numai cu zahăr. Se întoarce fericit de izbânda sa lingvistică. Se oprește, apoi, la o masă unde doi tineri îi învață pe copii să rezolve cubul lui Rubik (să nu uităm că a fost maghiar cel care a inventat faimosul cub, Erno Rubik), stă vreo jumătate de oră și,  apoi,  mă întreabă cum se spune mulțumesc în maghiară,  pentru că vrea să le mulțumească băieților. Koszonom szépen. Atât îmi mai amintesc și eu din copilăria mea trăită într-un sat unguresc din Ardeal, Nimigea.

Ascultăm un concert de muzică de operă, apoi Matei merge, împreună cu prietenul,  Darius,  în curte la Liceul Bathory ( unde îmi amintesc că am fost,  acum mulți ani,  în comisia de bacalaureat și mă minunam de cât erau de bine pregătiți elevii maghiari la literatura română!).  La Bathory sunt amenajate terenuri de tenis, fotbal, baschet, e plin de copii, supravegheați de instructori de sport. Matei și Darius încep un meci de tenis cu doi copii, care vorbesc germană, dialogul e multilingvistic, între română, italiană și germană, rezultatul a fost că au jucat împreună mai bine de o jumătate de oră, deci, am dedus, că s-au înțeles.

Între timp, mă plimb cu prietena mea din vremea facultății,  Luciana, întâlnim mulți prieteni români, care laudă organizarea acestui eveniment, unii vorbesc de “viziune”,  în timp ce degustează produse culinare delicioase, oferite de tarabe cu translator. Întâlnim mulți turiști, italieni, francezi, spanioli, nemți…Luciana mă întreabă dacă mă simt autohtonă sau turistă … Grea întrebare. În orice ipostază aș fi, mă simt bine și nu mă deranjează absolut deloc că “ungurii au ocupat Clujul”!  De vină o fi faptul că m-am născut într-un sat unguresc, în care am trăit 8 ani? Îi povestesc despre Nimigea, despre Pista bàcsi,  care ne ducea cu trăsura la școală și avea un păr,  în curte,  cu pere cu miez roșu,  care mi se păreau magice, despre Mary néni,  care făcea cele mai bune prăjituri, despre Erzsi,  care își justifica toate eșecurile sentimentale cu fraza “bunurile nu au noroc”, despre prietenii mei de joacă, toți maghiari, despre tata care, primar fiind într-un sat unguresc, a învățat maghiara…

Întâlnim o fostă colegă de facultate, unguroaică,  Gyongy, cu care depănăm amintiri, din altă epocă, tot fără vârstă și fără naționalitate. Admirăm,  în complicitate,  câțiva unguri frumoși,  pe care îi vedem în jur,  și ne lansăm în dezbateri…”antropologice”, pe marginea unui studiu publicat acum câțiva ani,  în Italia,  și care arăta că, după o lungă perioadă de dominație, italienii fuseseră detronați de către unguri în clasamentul celor mai buni amanți europeni.  Latin lover-ul era, de fapt, urmaș al lui hunilor!

Mergem să ne recuperăm copiii de la joacă, pe notele unor arii de opere, în maghiară, care răsună de pe scena amenajată în fața Universității Babeș Bolyai. Lumea e tot mai multă și spațiul devine prea strâmt pentru amestecul de popoare, limbi și culturi care au umplut străzile. Ne așezăm la rând să mâncăm un gulaș. Îmi amintesc de niște prieteni italieni,  care lăudau gulașul pe care l-au mâncat,  pentru prima oară,  la Bucarest..sau Budapest…nu-și mai aminteau, confuzia toponimică e încă frecventă, în italiană e diferență de două litere, între care se înghesuie, însă, secole de istorie complicată.

La Transilvania non è solo luogo di castelli tenebrosi, foreste misteriose, atmosfere cupe e oscure,  fantasmi svolazzanti a mezzanotte tra lupi ululanti  e pipistrelli  che volano via…
Anche se la letteratura e la credenza popolare hanno da sempre identificato la regione “oltre foresta”, la Transilvania, con questi luoghi comuni esiste un castello fiabesco, romantico, regale, incantevole, situato in uno scenario magnifico, circondato dai maestosi Monti Carpați a pochi chilometri da Brașov, a due passi dal  famigerato Castello di Bran.

Ci troviamo a Sinaia, a 120 km da Bucarest, al Castello Peleș, definito spesso come la perla della Transilvania. Non lasciatevi intimorire dai cartelli che vi avvertono della presenza (reale) degli orsi in zona e nemmeno dal chilometro e mezzo che dovete percorrere a piedi dal parcheggio… ne vale la pena!

Vi troverete davanti a una meraviglia architettonica immersa in un paesaggio fantastico, con giardini disposti a terrazze, circondato da fitte foreste.

Dopo avervi fatto indossare copriscarpe di plastica per non rovinare il parquet e i meravigliosi tappeti del castello, le guide vi avvertiranno subito di un fenomeno esoterico registrato in alcune stanze del castello, nel mese di luglio, il mese in cui è morta la regina Maria di Romania (nel 1938). E’ il cosiddetto lutto viola.

La regina era appassionata di fiori e fece mandare dall’India una specie rara di violette che piantò nel giardino del castello. Ogni anno, nei giorni della ricorrenza della sua morte, nell’aria si sente un profumo intenso di violette, ma solo nelle stanze della regina. Il profumo compare e scompare inspiegabilmente e lo testimoniano non solo le guide ma anche molti turisti.

Considerato tra i più belli dell’Europa, il castello è un capolavoro di architettura eclettica dominato dallo stile neo rinascimentale tedesco. Voluto dal re Carlo I della Romania e dalla sua famiglia, gli Hohenzollern, il castello fu eretto tra il 1873 e 1883.

L’influenza sassone è presente sin nelle facciate del cortile interno, ornate da un allegorico murales e da dipinti a mano, con struttura Fachwerk (a graticcio), simile allo stile dell’architettura alpina del nord Europa.

Il Castello Peleş ha una superficie di 3.200 metri quadrati, è dotato di 160 camere, molte ornate con temi esclusivi provenienti da tutte le culture del pianeta. I temi variano a seconda della funzione (uffici, biblioteche, armerie, gallerie d’arte) o per stile (fiorentino, turco, arabo, francese, Imperiale). Tutte le camere sono estremamente e lussuosamente arredate, decorate nei minimi dettagli. Vetrate con scene di favole tedesche, lampadari in vetro di Murano, intagli in legno pregiato e oro o pareti rivestite in pelle di Cordoba, porcellane di Sèvre e sculture in avorio vengono a completare le 160 stanze della residenza prediletta della famiglia reale e soprattutto della regina Elisabetta (di Wied), moglie di re Carlo, mecenate e a sua volta scrittrice di un certo successo (conosciuta con il nome di Carmen Sylva).
Alla decorazione della sala della musica e del teatro, contribuì anche Gustav Klimt, amico della regina.

Una statua torreggiante del re Carlo I, che si affaccia all’ingresso principale, è dello scultore italiano Raffaello Romanelli,  che realizzò anche sette terrazze del giardino neo-rinascimentale, per lo più di marmo di Carrara.

Il Castello Peleș è considerato anche il castello dei primati:

E’ stato il primo edificio del genere a disporre sin dalla costruzione di riscaldamento centralizzato, di ascensore e il primo al mondo completamente alimentato da energia elettrica prodotta in loco.  Inoltre, nella sala del teatro voluta dalla regina, è stata presentata per la prima volta in Romania una pellicola cinematografica.
Re Carlo I ed Elisabetta non ebbero un matrimonio di natura politica, come spesso accadeva, ma d’amore. Per questo aggiunsero a Peleș un primato di diversa natura, dormendo nello stesso letto!

Il costo dei lavori del castello, tra il 1875 e il 1914, è stato stimato in circa 120 milioni di dollari di oggi. Lavorarono alla costruzione oltre 400 uomini provenienti da tutta l’Europa.

Il multietnico lavoro di squadra è ben descritto dalla regina nel suo diario:

Gli italiani erano muratori, i romeni costruivano terrazze, gli albanesi e i greci lavoravano la pietra, i tedeschi e gli ungheresi lavoravano il legno.

I turchi costruivano mattoni. Gli ingegneri erano polacchi, mentre gli scalpellini erano cecoslovacchi. I francesi erano disegnatori, gli inglesi erano alle misure. Si potevano osservare centinaia di costumi nazionali e parlavano, litigavano e cantavano in quattordici lingue in tutti i dialetti e desinenze, un mix gioioso di uomini, cavalli, carri, buoi e bufali domestici.

Il castello ha avuto il suo periodo di gloria,  alla fine del novecento, quando ha ospitato, oltre a re ed imperatori (tra cui Francesco Giuseppe I d’Austria e l’imperatrice Sissi) anche tanti grandi artisti dell’epoca: Sarah Bernhardt, George Enescu, Pierre Loti, Pablo de Sarasate, Gabrielle Rejane, Jacques Thibaud ecc.

Con l’avvento del regime comunista e l’abdicazione forzata del re Michele I di Romania nel 1947, cominciò un periodo tormentato per le sorti del castello.  Il regime sequestrò tutti i beni reali e tra questi anche la tenuta di Peleş. Il castello venne trasformato, per un breve periodo, in attrazione turistica. Fu anche luogo di riposo e di svago per personalità culturali rumene. Durante gli ultimi anni del regime comunista, Nicolae Ceauşescu chiuse l’intera struttura e la zona venne dichiarata “area cerimoniale di interesse”.

Simbolo di una gloriosa monarchia, Ceauşescu non amava molto il castello. Le sue visite erano rare e solo per accompagnare dignitari stranieri come Richard Nixon, Gerald Ford, Mu’ammar Gheddafi e Yasser Arafat.
Nel 1980, una parte del legname con il quale erano costruiti alcuni infissi fu infestato da un fungo e il dittatore, ossessionato dalle malattie, smise per sempre di andarci.

Nel 2006, il governo rumeno ha restituito il castello all’ex monarca Michele I che lo ha affittato  allo stato romeno permettendo di fatto il ripristino della sua collocazione nel patrimonio turistico nazionale.  Il Castello Peleş ospita  quasi mezzo milione di visitatori ogni anno.

A poche centinaia di metri dal Castello Peles si trova il Castello Pelișor, più piccolo ma completamente arredato dalla regina Maria, moglie del re Ferdinando. L’edificio, costruito tra il 1899 e il 1903,  in perfetto stile art nouveau su progetto dell’architetto ceco Karel Liman, rispecchia lo stile personale e sorprendente della regina, una vera e propria esteta, e contiene una collezione unica di mobili viennesi e numerosi oggetti Tiffany e Lalique.

La prestigiosa rivista francese Le Figaro ha definito il Castello Peleș come la più bella residenza reale estiva d’Europa, un luogo spettacolare che avrebbe potuto ispirare…Walt Disney!

Se Disney non è arrivato mai da queste parti, ci sono stati tanti altri registi che hanno scelto quest’ambientazione per i loro film. Il castello è stato descritto nel film del 2008 The Brothers Bloom. L’esterno è stato utilizzato per rappresentare una vasta tenuta nel New Jersey, la casa di un’eccentrica miliardaria interpretata da Rachel Weisz. Nel 2011, nello stesso scenario è stato girato il film A Princess for Christmas. Anche il regista Francis Ford Coppola ha girato, nel 2007,  a Sinaia,  scene del suo  film, Un’altra giovinezza. 

C’era una volta un principe dagli occhi verdi, “come un drago”, affascinante, gentile e romantico che vide un giorno una bella fanciulla, dai capelli lunghi e biondi e dagli occhi azzurri come il cielo, di cui se ne innamorò perdutamente. Per lei ordinò gli abiti principeschi più belli, a Venezia e nelle Fiandre. Con lei fu tenero e amabile, per lei diventò crudele e vendicativo. Lui si chiamava Vlad III, era il principe della Valacchia; lei Katharina Siegel, figlia del capo della corporazione dei tessitori di Brașov. Lui aveva 34 anni, lei appena 17. Si amarono per più di vent’anni ed ebbero 5 figli, anche se però non vissero felici e contenti…

Non è la scena iniziale di un film su Dracula,  frutto di qualche sceneggiatore pieno di fantasia, ma una vera storia d’amore, quasi sconosciuta,  di cui si è parlato poco, forse perché l’immagine del vampiro più famoso del mondo, innamorato davvero di una sola donna, non è proprio adatta alla figura del principe crudele e spietato che ha ispirato per cent’anni scrittori, registi e musicisti.

Una Cronaca Transilvana, scoperta nella città di Brașov, rivela dettagli sulla vita privata di Vlad III, l’Impalatore, nei cinque anni in cui era governatore militare della Transilvania, tra il 1451 e il 1456.

I cronisti descrivono un principe affascinante, invidiato dagli altri nobili per il suo aspetto, per la sua smisurata cultura (si racconta che leggesse Aristotele, i classici e gli autori medievali), per il suo rapporto con il Papa Pio II,  che lo vedeva come simbolo della cristianità e lo incoraggiò nella sua campagna anti-ottomana. Non c’era donna che non fosse attratta dalla sua bellezza, dalla sua appartenenza all’Ordine del Drago, dal suo cuore impavido,  dalla sua passionalità e dal suo mistero. Ebbe due matrimoni ufficiale, ma si contornò di tante amanti che dettero alla luce altrettanti figli illegittimi. Sembra, però,  che l’unica donna per la quale abbia perso davvero la testa, sia stata la ragazza più bella di Brașov, Katharina.

Le cronache descrivono la scena in cui i due si sarebbero incontrati,  in un gelido inverno del 1455, col Natale alle porte, mentre la fanciulla, insieme alle sue cugine,  trainava faticosamente, su una collina,  una slitta con i rifornimenti per i soldati accampati nella roccaforte di Brașov. Secondo le usanze locali, tutte le famiglie della città dovevano assicurare, a turno, i rifornimenti per soldati che il governatore militare Vlad III aveva ospitato lì per difendere la città dai turchi. Quella mattina di dicembre, il principe, appena la vide, fu colpito dalla sua bellezza e si offrì di aiutarla a trainare la slitta. La ragazza fu conquistata dalla sua gentilezza e, nonostante le cose orribili che aveva sentito su di lui, non resistette al suo fascino tenebroso e se ne innamorò follemente.  All’epoca, il principe era sposato con Anastasia, la nipote del re della Polonia, con la quale ebbe tre figli. Oltre alla moglie, il principe frequentava altre tre donne, descritte nelle cronache del tempo come le sue amanti ufficiali: Ursula di Sighișoara, Erika di Bistrița e Lize di Sibiu. Le testimonianze storiche raccontano che, nel momento in cui Vlad incontrò Katharina, dimenticò tutte le altre, e che la fanciulla di Brasov conquistò per sempre il suo cuore.

Fu un amore tormentato, fin dall’inizio, visto che la relazione scontentò alcune famiglie di nobili sassoni della città, che volevano Katharina sposa per il loro figli. A dispetto di tutti, il principe Vlad, diventato nel frattempo sovrano della Valacchia, non rinunciò mai alla sua amata, pagando l’alto prezzo della vendetta e della crudeltà.

Si racconta che, nel 1459, il sovrano diede ordine di impalare una decina di commercianti sassoni della città, colpevoli di aver ardito intrighi contro di lui, facendo poi colazione tra i loro corpi moribondi.
Arrivò alle sue orecchie la notizia che le mogli degli altri commercianti, ancora prigionieri, presero Katharina per vendetta, la portarono nella piazza della città e la legarono al palo dell’infamia. Il principe dovette liberare i loro mariti per salvare la sua amata, non prima di aver minacciato di incendiare la città. La leggenda racconta che, arrivato nella piazza, vide a terra le lunghe trecce bionde di Katharina, che le donne avevano tagliato, prese una ciocca e la conservò per tutta la vita in uno scrigno segreto.

Il principe Vlad non sposò mai Katharina, anche se chiese per ben due volte al papa Pio II l’annullamento del suo matrimonio con Anastasia.
Nel 1462, in seguito ad un complotto di corte, Vlad fu arrestato dal re ungherese, Mattia Corvino e la moglie Anastasia si suicidò, gettandosi nel fiume che scorreva intorno al palazzo reale (scena ripresa poi nel film Dracula di Francis Ford Coppola).  Fu liberato solo dopo aver promesso al re di sposare sua sorella, Elisabetta.  Il nuovo matrimonio non mise fine alla storia d’amore tra il principe e Katharina, con la quale ebbe 5 figli, ognuno di loro citato nel suo testamento.

Dopo la morte di Vlad, Katharina, si rinchiuse, a 39 anni, in un convento, dove rimase fino alla fine dei suoi giorni.

Il “principe delle tenebre” morì nel mistero, dando vita alla sua leggenda, in una data imprecisata tra l’ottobre e il dicembre del 1476.
Secondo alcuni studiosi, venne ucciso per sbaglio perché scambiato per un turco, secondo altri morto in battaglia contro gli ottomani e la sua testa tagliata ed inviata insieme alla sua spada a Costantinopoli, come macabro trofeo di guerra.

Anche il luogo della sua morte è ignoto,  ma sembra sia possa essere successo tra Bucarest e Giurgiu.

Altra ipotesi sostiene invece che Vlad Tepes avrebbe sì combattuto, ma poi sarebbe stato fatto prigioniero a Costantinopoli, riscattato dalla figlia, portato al sicuro in Italia e infine sepolto nella chiesa di Santa Maria la Nova, a Napoli. Ma questa è un’altra storia o un’altra...tarantella!

Paraclisul copilăriei mele miroase a tămâie, a iarbă proaspăt cosită și a flori uscate de busuioc. Pe înserat, când urcam spre biserică, se trezea și regina nopții, care împrăștia în aer un parfum îmbătător. Dacă închid ochii și mă gândesc la serile de august,  în satul bunicilor mei, mă copleșesc amintiri învăluite în parfumuri pe care,  în zadar,  le-am tot căutat,  adulmecând prin lumea largă, pentru că ele există doar înlăuntrul meu și prind, din nou, viață,  numai atunci când mă întorc în locurile unde le-am simțit pentru prima oară.

Frunzele de busuioc pe care le rup,  atunci când gătesc,  pentru a da aromă vreunui sos italienesc, nu au, nicidecum, mirosul florilor de busioc pe care le țineam în mâinile mici și umede, împreunate spre rugăciune, atunci când îngenuncheam în fața altarului, împreună cu ceilalți copii, seară de seară, la Paraclisul Maicii Domnului. Nicăieri în lume, iarba cosită nu are parfumul tăios și amar, de iarbă, mir și lumânări, pe care îl avea în curtea bisericii de pe deal. Cât despre regina nopții…trebuie să aștept să vin acasă, ca să mă amețească cu parfumul ei, în nopțile lungi de vară.

Am crezut,  întotdeauna,  că Mintiu,  satul cu câteva sute de suflete, în care îmi petreceam vacanțele, ar putea fi spațiul mioritic despre care vorbea Blaga, un spațiu înalt și indefinit ondulat, cu geografia sa mitologică în care săteanul și-a fixat locuința. Satul fusese ridicat într-o vale, unde ajungeai la capătul unui drum de țară ingust și șerpuit, străjuit de câmpuri de porumb și floarea soarelui, drum care urca mereu, până la Crucea Satului, apoi cobora spre o vale,  care mi se părea mereu însorită, primitoare și caldă,  ca o îmbrățișare. În jur, se întindeau dealuri,  cât vedeai cu ochii, într-o ondulare continuă, precum era și cadența sătenilor, la vorbă și la suflet.

La Mintiu, viața satului, în întregimea ei, avea un sens cosmic, totalitar, iar eu mă simțeam parte din ea. Ritmul vieții era dictat de anotimpuri și urma o ordine care nu devenea,  niciodată, facultativă sau subiectivă. Tot ceea ce se întâmpla era în firea lucrurilor: seceta, trăznetele, moartea…Nu i-am auzit niciodată pe săteni vorbind despre destin, dar i-am auzit,  adesea,  spunând așa i-a fost dat, sau așa i-a fost scris, nu cu resemnare sau cu fatalism, ci, mai degrabă, cu înțelepciune și pace.

La Mintiu, nu se întâmplau lucruri nedeslușite, fiecare avea un sens pe care oamenii îl descifrau cu ușurință, nu din cărți, ci din natură. Toate răspunsurile la marile întrebări se aflau acolo.

Eram copil și totul mi se părea fascinant, uluitor, misterios. Așteptam vara ca să mă pot întoarce în paradisul meu. Așteptam luna august ca să pot merge la Paraclis, cu prietenii de joacă, la biserica de pe deal.

Drumul până la biserică mi se părea lung și urcușul anevoios, iar atunci când intram înăuntru,  eram copleșită de altarul larg și de tavanul înalt spre care ridicam ochii întrebători.  Uneori,  urcam în balconul din fața altarului, pe o scară îngustă și întunecoasă, pentru că eram curioasă să privesc,  de sus, imensitatea bisericii.  Îmi plăcea mirosul de busuioc și tămâie din biserică, îmi plăcea să ascult cântecele bisericești, îmi plăcea să îi privesc pe bătrânii satului făcând mătănii, în timp ce murmurau rugăciuni.

Noi, copiii, ne întorceam de la Paraclis cântând, iar drumul ni se părea nesfârșit. Ne opream, din când în când, iar din grădinile de flori din fața caselor ne amețea parfumul crinilor și al reginei nopții. Satul se umplea de vocile noastre și de singurul cântec pe care îl știam,  pînă la capăt,  și pe care îl cântam, din tot sufletul (și din toți plămânii!): Sfântă Marie, grai îngeresc/ Inima-mi ție,  cu drag ți-o jertfesc./ Întoarce-ți, o, Mamă, când stăm în nevoi, /Ochii tăi blânzi, cu milă spre noi. 

Sigur că,  rostite de niște copii de 9 ani, care se întorceau de la biserică, ținându-se de mână, la căderea serii, cuvintele asteau aveau o forță unică, iar atmosfera se încărca de o religiozitate simplă, primordială.

În 15 august, pe înserat, ne adunam cu toții la intrarea în sat, unde așteptam să se întoarcă pelegrinii de la mănăstirea Nicula. Plecau cu o zi înainte, pe jos, vreo 5 km, până la gară, apoi,  cu trenul,  până la Gherla, și din nou,  7 km, până la mănăstire, batuti pe jos, la pas. Ajungeau seara târziu și își petreceau noaptea sub cerul înstelat, împreună cu alți mii de pelerini, șoptind rugăciuni și murmurând cântece. Bunica nu m-a dus niciodată cu ea în pelerinaj la Nicula, pentru că eram prea mică. Sora mea, însă, a fost o singură dată, avea vreo 12. Își amintește urcușul anevoios până sus, mulțimea de oameni întinsă pe iarbă, învelită în pături, care se ruga,  înălțând, adesea,  ochii spre cer. Unii se rugau și plângeau. Își mai amintește că cerul era atât de aproape și atât de plin de stele,  încât avea senzația că îl putea atinge cu mâna. Și turta dulce colorată pe care i-o cumpăra bunica, de la tarabele din sat, avea tot formă de stele. Probabil rămăsese de la Crăciun…

Eu îmi amintesc perfect cum îi așteptam,  nerăbdătoare,  să se întoarcă de la Nicula: mai întâi,  auzeam șuieratul trenului în depărtare, apoi, un cor nedeslușit,  care se apropia tot mai mult…“O, Măicuță Sfântă, te rugăm fierbinte să ne-asculți de-a pururi marea rugăminte…”. Glasuri de femei răzbăteau tânguit din depărtare, vocile se întrerupeau la fiecare capăt de vers, până când refrenul răsuna în toată valea. Drumul de întoarcere era unduit,  cu urcușuri și coborâșuri, pe care sătenii le numeau moini. Când ajungeau pe ultima dintre ele, deslușeam zeci de umbre cernite de femei și copii, care se țineau de braț, ca într-un fel de lanț uman impresionant. Pe măsură ce se apropiau, auzeam tot mai limpede: “Nu lăsa,  Măicuță,  să perim pe cale, că noi suntem fiii lacrimilor tale…”

Urma o îmbrățișare,  care avea parfum de turtă dulce în formă de stea.