Il vulcanismo nei Monti Carpați è più antico di quello dell’Appennino italiano, e la sua attività è oggi cessata. Le forme ben conservate di vulcani a cratere, come quello in cui si è formato il lago di Sfânta Anna, sono piuttosto rare.

D’inverno, il paesaggio è ancora più suggestivo e il lago diventa un’enorme pista da pattinaggio, per i pochi coraggiosi che si avventurano fin qui. 

Sulle origini del nome Sfânta Ana ci sono varie ipotesi. Una narra di una ragazza, di nome Ana, promessa sposa di un ricco giovane scelto dai genitori, di cui però non era innamorata. La sera stessa delle nozze si gettò nelle acque del lago. Il suo corpo non fu mai ritrovato. La gente del posto diede il suo nome al lago maledetto. Un’altra leggenda parla di un tiranno che un giorno costrinse 13 ragazze del paese a trainare la sua carrozza d’oro e cominciò a frustarle quando si stancavano. Una di loro, Ana, esausta e furibonda, con la schiena sanguinante, invocò una maledizione: che la terra inghiottisse tutto intorno.  Dio esaudì la sua preghiera e fece crollare la montagna. Dalle lacrime di dolore delle ragazze nacque un lago con l’acqua sempre pura.

Gli abitanti del luogo fanno le previsioni del tempo in base all’odore che emanano le fessure nelle rocce.

Se le emanazioni sono pungenti, pioverà, altrimenti sarà bel tempo. Poco importa che il fenomeno abbia una spiegazione scientifica: si tratta di un residuo di attività post-vulcanica, sensibile ad ogni cambio di pressione atmosferica. Quando questa scende, i gas come il diossido di carbonio e lo zolfo salgono in superficie ed escono dalle fessure delle rocce. La gente è convinta che l’attendibilità delle previsioni (fino a 4 giorni prima) sia garantita dal mistero e non dalla scienza.

Nei pressi del lago si trova un dirupo chiamato il Cimitero degli uccelli,  nel posto in cui in passato c’era una cava di zolfo. A causa dei gas sprigionati nell’aria, tutti gli uccelli che lo sorvolano trovano spesso la propria morte. Superato il Cimitero degli uccelli ci si avvicina alla Grotta Sulfurea, che in un solo giorno emana la più elevata quantità di emissioni fredde di anidride carbonica di tutta l’Europa e proprio per la sua concentrazione ha proprietà curative soprattutto per le malattie polmonari.

Migliaia di turisti scelgono ogni anno questo percorso sia per vivere un’avventura degna da Indiana Jones, tra paludi, grotte abbandonate e sorgenti bollenti che sgorgano inaspettatamente dal sottosuolo, sia per rilassarsi passeggiando a piedi o in bici.

Am făcut armată în primii trei ani de facultate, am mărșăluit cu pușca Kalașnikov pe umăr,  vara, sub un soare dogoritor, prin lanuri de porumb, simulând războaie și dezamorsând bombe artificiale; am făcut practică agricolă, la cules de mere, iar toamna era așa de arămie și noi, filoloagele,  așa de visătoare, încât până și norma zilnică, pe care trebuia s-o realizăm, ni se părea exaltantă; am făcut și eu parte din programul științific de alimentație rațională, elaborat, prin anii ’80 de către regimul comunist, și, studentă fiind, mi-am petrecut multe ore la coadă la alimente, cu cartela în mână, pe care se consemna cât ulei, cât zahăr sau câtă pâine aveam dreptul să consumăm într-o lună.

Când povestesc toatea astea vreunui tânăr pe care revoluția l-a prins împingând sania pe derdeluș sau uitându-se la desene animate, mă privește de parcă aș veni de pe altă planetă,  sau din altă epocă. Îmi dau seama că, de fapt, are dreptate, pentru că eu vin,  cu adevărat,  din altă epocă, cea de aur.

Revoluția m-a prins aproape locotenent în rezervă al Armatei Române, după cei tre ani de militărie obligatorie,  făcuți în timul facultății.  Scăpai de armată doar dacă o comisie medicală te considera inapt, pe motiv de boli grave sau de…platfus. Dacă te declara “apt necombatant”, făceai armată, doar că nu mergeai pe front, în caz de război.

O dată pe săptămână, miercurea,  coridoarele Facultății de Litere din Cluj erau invadate de uniforme, părea un adevărat câmp de război, doar că armele noastre, la 19 ani, erau visele, metaforele, ideile…Paradoxal, însă, uniformele erau o pată de culoare în scenariul gri, întunecat și friguros al sălilor de curs cu pereți monotoni, cu tavane înalte și cu lumină zgârcită.

Miercurea,  ne era interzis să ne rătăcim,  aiurite, prin labirintul facultății, să coborâm scările,  grăbite, sărind câte două o dată, să poposim în fața ferestrelor,  fascinate de dansul norilor sau de toamna ruginie; miercurea urcam treptele hotărâte și sigure pe noi, iar singura muzică permisă era cea a bocancilor “războinici”,  care răsunau pe coridoare.

Când superiorii intrau în sala de curs,  ne ridicam în picioare și salutam militărește,  ducând mâna dreaptă, cu degetele perfect întinse,  lipite unele de altele,  spre tâmplă. Săptămâni întregi am repetat salutul, pentru că niciun deget rebel nu avea voie să se miște aiurea. Ni s-a spus că trebuia să salutăm toți ofițerii pe care îi întâlneam pe stradă, altfel vom intra în consemnare, așa că, la început, îi salutam pe toți cei în uniformă, inclusiv ceferiștii,  de teamă ca nu cumva să fim pedepsite. Nu înțelegeam de ce se amuzau așa de copios,  când treceam pe lângă ei!

Iarna,  mantaua de postav îmi dădea mari bătăi de cap, era grea, strâmtă și rigidă,  nu reușeam să mă îmbrac singură,  așa că o trezeam pe sora mea,  la 7 dimineața (milităria începea la ora opt), să îmi țină mantaua în care brațele îmi alunecau cu greu. Aveam uniformă de vară și uniformă de iarnă. Cămașă din doc, pantaloni, veston, manta, bonetă și căciulă. Cureaua lată, cu stemă, era singura care ne scotea,  cât de cât,  în evidență feminitatea, ascunsă “regulamentar”,  sub cămașă și veston. Nu aveam voie să ne fardăm și nici să purtăm cercei mari.

La orele de teorie luam notițe despre tehnici de luptă şi de apărare, cu precădere împotriva atacurilor chimice, biologice sau chiar atomice,  dar și despre desfacerea şi reasamblarea unui AKM rusesc (Automatic Kalașnikov Modernizat) sau despre dezamorsarea unei bombe. Urma partea de instructaj practic, făcută de căpităniţele-locotenent, cu alinierea în dispozitiv și marş cu aferentele comenzi: Drepți,  pas de defilare,  pas de manevră-marș, pe loc repaus, stânga împrejur și niciodată dreapta împrejur… Săpam adăposturi cu o lopăţică pe care o purtam fiecare la brâu. Căram după noi Kalașnikov-ul greu, măşti de gaze, truse sanitare. Montam și demontam pușca în dotare și,  de multe ori,  ne rămâneau piese în plus, pe care habar nu aveam unde să le așezăm.

Mergeam,  de trei ori pe an,  la trageri,  la poligon, duminica dimineața, indiferent de anotimp. Ne întorceam cu umărul stâng vânăt, sau dislocat, din cauza reculului,  mult prea puternic pentru brațele noastre fragile și inexperte. Foarte rar nimeream ținta, chiar dacă, în momentul în care pleca glonțul, aveam senzația că va ajunge fix în mijloc. Majoritatea gloanțelor se pierdeau, însă,  prin lanuri sau pe câmpurile din jur.

Pe drumul spre locul de instrucţie şi înapoi cântam cântece ostăşeşti şi patriotice de răsuna tot Clujul și, înlăuntrul nostru, încercam să dăm un sens experienței absurde pe care o trăiam, apelând la Kafka, Orwell, Ionescu sau Hasek, cu al său brav soldat Svejk.

Când am depus jurământul, de ziua Armatei Române, înconjurați de părinții emoționați,  veniți să ne vadă din toate colțurile țării, am avut, pentru prima oară,  sentimentul că devenisem,  cu adevărat,  soldați, că nu era o farsă sau o comedie, că eram noi cele care defilau cu pușca pe umăr, prezentând onorul militar în fața superiorilor, și nu niște marionete dezmembrate,  care o luaseră razna, în pas cu vremurile nebune.

În comparație cu armata, practica agricolă era o experiență idilică, aproape bucolică. Îmi amintesc primul an: toamna era blândă cu noi și ne răsfăța cu lumina caldă, cu cerul sticlos, cu pământul învelit în frunze aurii, cu vântul leneș și dulceag. Livada era atât de mare încât ne pierdeam printre copaci, aveam normă zilnică de mere,  pe care trebuia să le culegem,  sub supravegherea profesorilor. Mi-a rămas în memorie o imagine: profesorul Ion Vartic (critic literar și teatrolog extraordinar), și Ioan Gyuri Pascu (actor, compozitor,  fost membru al grupului Divertis),  pe atunci student în ultimul an la Filologie, improvizau în fața noastră, în fiecare zi, un spectacol plin de haz și de umor subversiv, motiv pentru care pauzele deveneau mai lungi decât orele de muncă. Eram așezați, în cerc, pe lăzi de aprozar, și livada se transforma, ca printr-o magie,  într-un teatru ideal, în care nimeni nu ne cenzura ideile, gândurile, emoțiile, pentru că nimeni nu ne impunea altă normă zilnică decât cea a merelor recoltate. Livada era insula noastră de libertate, atât de prețioasă la sfârșitul anilor ’80, când totul devenise raționalizat, de la ulei, zahăr sau pâine, la idei, vise și cuvinte.

Îmi amintesc un banc care circula pe vremuri. Doi prieteni se reîntâlnesc după multă vreme.  “Ce bine era pe vremea lui Stalin, mă!”. Celălalt răspunde: “Cum să fie bine, te-ai tâmpit? Ai uitat cum ne săltau de pe stradă pentru nimic?”. “Da, dar eram așa de tineri…” 

Mi piace immaginare che Emil Cioran,  il grande filosofo rumeno scettico e nichilista, il cavaliere del malumore cosmico, avrebbe chiamato il suo amico di tutta una vita, Mircea Eliade, alle prese con la sua monumentale Storia delle Religioni, o l’altro grande amico, il drammaturgo Eugen Ionescu, impegnato nel suo Teatro dell’assurdo, per farsi due risate ciniche e per parlare di… videogiochi!  Questo dopo aver saputo che l’ultimo lanciato sul mercato si apriva con uno dei suoi più conosciuti aforismi:

Noi non abitiamo una nazione ma una lingua. Non bisogna commettere errori: la nostra lingua è la nostra madre patria.

Un dialogo surreale, senza dubbio, nel quale sarebbe spuntato forse anche il nome di Mark Twain, anche lui ignaro protagonista di un altro videogioco, nel 2014. “Sono in buona compagnia”, avrebbe detto Cioran, e forse avrebbe ricordato che lui non amava guardare nemmeno la Tv e che non ne aveva mai posseduta una! Infine sarebbe inevitabilmente sprofondato nella sua ineffabile nostalgia. 

Il videogioco Metal Gear Solid V: The Phantom Pain,  prodotto dal giapponese Hideo Kojima, è uscito nel settembre 2015 e fa parte della saga del Big Boss, l’eroe svegliato dal coma dopo 9 anni, in questa edizione distrutto, umiliato dalla guerra e dalla violenza. Il gioco è un viaggio surreale nella sua mente travagliata prima, dopo e durante il coma.

L’aforisma di Cioran introduce il tema più importante di questo videogioco. Si parla di una guerra che porta la perdita di identità, la cancellazione dell’uso della propria lingua, un vero e proprio dramma esistenziale.  Il protagonista,  con il suo inglese marcatamente est-europeo, ci fornisce indicazioni geografiche sulla terra che ha perso.

Non è un caso che i creatori del gioco abbiano scelto le parole di Emil Cioran, una vita la sua in cui la perdita di identità è centrale. Scrittore e filosofo rumeno, trasferitosi in Francia e divenuto uno dei più apprezzati scrittori in lingua francese del ‘900, ha smarrito la sua terra, lasciata nel 1937 per una borsa di studio a Parigi, per non rivederla mai più. E’ rimasto tutta la vita apolide, non ha mai chiesto la cittadinanza francese e paradossalmente quella rumena gli è stata ritirata dal regime comunista dopo la sua “fuga”. A 31 anni era ancora un eterno dottorando e mangiava alla mensa universitaria. Viveva in una modesta pensione parigina pagata col supporto dell’amico Mircea Eliade, console in Portogallo all’epoca, che gli inviava pacchi di sigarette che Cioran vendeva di notte in qualche bar. Si narra che con una stecca di Camel riuscisse a pagare la pensione per un mese. 

Non è mai stato ricco, nemmeno quando era diventato uno scrittore di culto. Non amava i salotti né i premi letterari. In tutta la sua lunga attività ne accettò uno solo, nel 1950, il premio Rivarol,  per il suo libro di debutto in Francia, Sommario di decomposizione.

“Non si può accettare denaro per le cose terribili che dico“, ripeteva.

Non concedeva quasi mai interviste, non guardava la Tv, non leggeva i giornali.  Il filosofo nichilista, misantropo e pessimista si sentiva prigioniero di una metropoli intellettuale soffocante, fatta di cemento e ideologismi alla moda.  Quando Albert Camus gli aveva detto: “E’ ora che lei entri nella circolazione delle idee“, Cioran gli rispose: “Vai a farti fottere”. Amava Parigi solo perché, secondo lui,  era la città ideale per un fallito, l’unica città al mondo dove si può essere poveri senza averne vergogna, senza complicazioni, senza drammi.

E’ stato un teorico del suicidio senza averlo mai tentato. Quando, nel 1988, si diffuse la voce che l’avesse fatto, France presse, gli telefonò ed ottenne questa risposta:

La mia opera non è un’ apologia del suicidio, ma il suicidio è un’ idea benefica, un potere, una forma di libertà . La vita è sopportabile perché c’ è la possibilità di uccidersi

Il suo più grande dilemma interiore è rimasto per tutta la vita l’appartenenza ad una cultura minore, ad una lingua che nessuno conosceva. Ha vissuto l’esilio diviso tra rabbia e nostalgia, proclamando spesso la sua estraneità alla Romania, al “genio di un popolo irrealizzato” destinato “a vivere e morire per niente”. Nel 1939, mentre traduceva in romeno Mallarmé, decise che non sarebbe mai più rientrato in Romania e che avrebbe scritto solo in lingua francese:

Improvvisamente mi sono detto: “Che assurdità! A cosa serve tradurre Mallarmé in una lingua che nessuno conosce? Che cosa vuoi che faccia col mio romeno a Parigi? Avevo rotto con la Romania: non esisteva più per me (…) rappresentava solo il passato. Perché, allora, scrivere in romeno?

Sembrerebbe che volesse a tutti i costi dimenticare il suo paese, tanto amato, tanto odiato, abbandonando anche la propria lingua. I suoi libri scritti in francese furono tradotti in rumeno solo dopo la caduta del regime comunista, nel 1989. In Romania, gli autori esiliati, come Mircea Eliade, Eugen Ionescu e Cioran furono messi al bando e rimasero proibiti per 50 anni!

Odiava in modo inesauribile il comunismo e odiava anche Jean Paul Sartre, che ne era l’apostolo parigino. Sedevano uno accanto all’altro al caffè Flore senza scambiarsi neanche una parola. Il suo odio era dettato non solo dalla consapevolezza che il regime comunista aveva mutilato la coscienza del suo popolo, ma soprattutto perché fu lo stesso regime che gli impedì,  per ben 32 anni,  di rivedere il fratello Aurel rimasto in Romania. Mentre Emil Cioran viveva il suo esilio parigino, il fratello veniva condannato a 7 anni di prigione e 8 di lavori forzati, per le sue scelte politiche. Emil sentiva ancora più profondamente l’affetto per la sua famiglia. Da Parigi inviava vestiario, cibi, libri e medicinali, di vario genere, accompagnati da consigli medico-farmaceutici.  Il fratello era come lui, un malinconico incline alla depressione, ma, paradossalmente, è proprio Emil, lo scettico, il re dei pessimisti per definizione, che lo spronava a non lasciarsi andare, a non arrendersi.  E’ stato sicuramente il legame così forte tra i due che ha impedito a Cioran di abbandonare e negare definitivamente le sue origini.

Con l’avanzare dell’età, avvertirà sempre più forte il richiamo della propria terra di origine, percepirà istintivamente di essere più romeno di quanto lui stesso volesse o pensasse. Quel fatalismo che aveva attribuito più volte al popolo romeno in realtà gli apparteneva pienamente, come un marchio indelebile, diventato nel tempo l’essenza stessa della sua filosofia e dello scetticismo che ha caratterizzato tutta la sua opera.

“Il popolo romeno, curiosamente, è il popolo più fatalista del mondo. Quando ero giovane mi indignava quel ricorrere a concetti metafisici dubbi – come il destino, la fatalità per spiegare il mondo. Ed ecco che, ora, più invecchio più mi sento vicino alle mie origini. La lingua si vendica su di me, più invecchio e più spesso sogno in romeno. E non posso oppormi a questo” diceva, consapevole di non essere riuscito a “spogliarsi” completamente dell’ingombrante Romania.

Malato di Alzheimer, vive gli ultimi 5 anni  senza memoria, incapace di ricordare chi era e cosa aveva fatto nella vita. Negli ultimi giorni, un evento inatteso! Dopo 50 anni trascorsi nel tentativo di cancellare la sua lingua, improvvisamente comincia a parlare di nuovo in rumeno!
I medici hanno spiegato che il ritorno alla lingua materna fa parte del processo dell’oblio: lentamente la malattia ti “confisca” tutti i ricordi in ordine inverso finché,  alla fine,  rimani con la lingua materna e con i primi ricordi dell’infanzia.

Quando muore all’età di 84 anni, Emil Cioran è un bambino felice nel suo maledetto e splendido paese natale, Rășinari, il suo paradiso perduto.

Nota
Emil Cioran non è tornato in Romania nemmeno dopo la morte. E’ sepolto a Parigi, al cimitero degli artisti di Montparnasse.

Există oameni de care suntem legați, fără să ne dăm seama, prin fire invizibile, pe care timpul le subțiază, dar nu le rupe, pe care noi înșine le destrămăm, la un moment dat, de parcă ne-ar strânge prea tare sau ne-ar încâlci sufletul. Există oameni de care ne-am îndepărtat, la care o vreme nu ne-am mai gândit, nu ne-am mai întrebat dacă le e bine sau le rău, dacă s-a ales ceva din visele lor sau dacă au ales, pur și simplu,  să nu mai aibă vise, dacă iubesc, dacă plâng des și râd rar…Ne temem de întrebările despre ei pentru că ne temem de răspunsurile despre noi înșine.

Ei sunt prietenii noștri din copilărie, niște umbre discrete care ne însoțesc pretutindeni, uneori incomode, alteori protectoare, uneori au contururi limpezi, peste care ne suprapunem perfect, alteori iau forme stranii și nedeslușite, în care nu ne mai putem recunoaște.

Prietenii din copilărie nu se întorc în viața noastră pentru că, de fapt,  nu au plecat niciodată. Înțelegi asta doar atunci când îi întâlnești,  după 30 de ani,  și ai sentimentul că,  nu mai departe de ieri,  vă jucați în curtea blocului Regina cu pașii furați, sau regina pe furate.

Îți mai amintești, voiai mereu să fii tu regina iar noi trebuia să ajungem la tine, furând pași, fără ca tu să ne vezi, pași de furnică, pași de uriaș…Un-doi-trei, la perete, STAI! Dacă ne vedeai în timp ce furam pași,  ne trimiteai la punctul de plecare. Cine reușea să ajungă la regină, pe neobservate, devenea, la rândul lui,  rege sau regină și reîncepea jocul.

Sigur că îmi amintesc, era jocul meu preferat, mai ales după ce inventasem o regulă care permitea “sclavului” ce atingea regina să îi dea și un sărut cast, pe obraz, firește. Așa că,  uneori,  mă prefăceam că nu văd când vreun băiat, care îmi plăcea, în secret, fura pași și îl ajutam să ajungă mai repede la mine.

În timp ce noi ne jucam în curte, o adolescentă visătoare,  care ne privea de la fereastră și de care ne separau câțiva ani și multe vise, scria o carte de poezii cu care avea să intre,  definitiv,  în literatura română. Cartea se numea…Regina cu pașii furați. 

Cu prietenii din copilărie am furat milioane de pași, pe ascuns, am numărat,  neosteniți,  până la zece, douăzeci, o sută, în timp ce ne jucam de-a v-ați ascunselea, am bătut kilometri fără să ieșim din curtea blocului, în călătorii imaginare, am săltat la șotron (sau coțcă,  cum îi mai spuneam),  până când ne lăsau picioarele, am privit întinși pe iarbă norii,  alergându-se, bezmetici, și le-am dat forma viselor noastre, am cules frunze roșiatice de pe pământul jilav și le-am închis între file de cărți, am alergat după fluturi  și am prins, din zbor, săruturi, am rugat castanele să cadă tocmai când trecea vreun vecin antipatic și ne amuzam copios, am scrijelit pe balustradă gânduri mânioase și gelozii naive, ne-am răzbunat pe roțile de bicicletă atunci când iubirea nu mergea tocmai ca pe roți… Sunt 40 de ani de când vreau să-ți mărturisesc ceva: eu ți-am tăiat roțile de la bicicleta roșie pe care ai primit-o din Ucraina, mai ții minte? Eram supărat pe tine,  sau,  poate că eram îndrăgostit și nu-mi dădeam seama. Îl întreb dacă își amintește de primul sărut pe care mi l-a dat, în spatele blocului, el, urcat pe o ladă de aprozar…Poate pe o cărămidă, nu eram chiar așa de pitic să am nevoie de o ladă, îmi răspunde. Râdem amândoi cu poftă și ne dăm seama că, în acea clipă, am dat timpul înapoi și ne-am regăsit așa cum eram înainte de a ne pierde prin hățișurile întortocheate ale vieții.  Ne-am întors la vremea în care Rada, prietena noastră cu nume de poveste, intrase ca prin magie, între paginile unei cărți, o Libeluliadă fermecătoare,  în care aceeași adolescentă visătoare, care ne privea de la fereastră,  vorbea despre copii ca noi.

Nimeni nu ne cunoaște atât de profund ca un prieten din copilărie, pentru că el a reușit să atingă nu doar regina, pe furate,  dar mai ales acea parte a sufletului nostru, esențială și pură, care vorbea o limbă magică, pe care el știa,  întotdeauna, s-o deslușească. Aceeași în care ne vorbim și după 30 de ani, chiar și doar privindu-ne, în tăcere.

Nu e nevoie să ne întrebăm, cu voce tare, când am început să nu mai ajungem unii la alții, să căutăm în altă parte regine și regi intangibili, să ne împărțim visele și fluturii după care alergam împreună, să amânăm lucruri,  convinși că timpul va fi mereu răbdător cu noi. Știm prea bine că s-a întâmplat atunci când fiecare a început să joace,  de unul singur,  fără pași furați, acest încântător și cinic joc cu viața.