Papa’ sei l’unico italiano che è riuscito a farsi lasciare da una rumena! Una semplice battuta di un film recente (ndr Piuma) ha scatenato in mio figlio dodicenne tante domande alle quali non ero preparata. Che c’entrano le rumene? Non ho capito, una rumena non può lasciare? Non ti sembra razzista? Non puoi ammettere davanti a lui che il senso, se non razzista, è quantomeno offensivo, con quell’intonazione che accentua il valore peggiorativo della frase. Tutti i principi educativi con i quali hai cresciuto tuo figlio nato in Italia,  da un papà italiano e una mamma rumena, nel segno della diversità che arricchisce una società e del multiculturalismo che spalanca le menti non possono crollare miseramente davanti alla battuta di un film!

Ma poi te ne vengono in mente tante altre, che ti hanno infastidito lasciandoti perplessa, e inizi a chiederti se i pregiudizi e i luoghi comuni sui rumeni, che hanno riempito per anni le pagine dei giornali, non si siano semplicemente trasferiti nel cinema,  cambiando appena linguaggio o registro e non la sostanza? Avete notato che i rumeni e le rumene non non sono più protagonisti della cronaca nera come una volta? Ciononostante mantengono le connotazioni negative restando bersaglio di battute poco lusinghiere nel cinema di oggi.

Perché in un film come Il nome del figlio, di Francesca Archibugi, con uno sceneggiatore come Francesco Piccolo, che ha firmato tante belle sceneggiature per Nanni Moretti o Paolo Virzì, ti imbatti in una frase come quella di Simona (interpretata da Micaela Ramazzotti): ” Oh Dio, come mi sono truccata, con questo verde, come una rumena!”?
A volte metto anche io un filo di verde, anche perché ho i capelli rossi e pare che non ci stia male… ma dopo aver visto il film ci penso due volte prima di truccarmi. Non vorrei sembrare una…”rumena”!

Sembrare una rumena... Ho sentito spesso qualcuno dire che non sembravo una rumena, con la convinzione di avermi fatto un complimento. Una volta mi hanno chiesto come mai avevo la pelle chiara se ero rumena? Rom, rumeni, Romania… c’è ancora una grande confusione su questi termini troppo simili,  ma che indicano realtà storiche ed etniche così diverse e così lontane.  Ne ho sentite tante di battute sui rumeni e sulle rumene che potrei scrivere la sceneggiatura di un intero film!  Maledetti luoghi comuni in cui cadiamo tutti noi, frettolosi nel giudicare e così indifferenti nel pregiudicare un’intera comunità.

Le donne rumene nei film italiani, ad esempio, meritano un po’ di attenzione. Quasi sempre badanti o prostitute-escort e molto spesso dotate di una marcia in più sul piano amoroso.

Nel film Amici come noi, di Enrico Lando, con la coppia comica Pio e Amedeo, c’è una giovane badante rumena che accompagna la sua “vecchia” a scegliere la bara e cede al fascino “internazionale” di Amedeo. Conquistato dalla rumena, Amedeo spiega all’amico che, nell’amore,  “non c’è niente da fare, le rumene sono un passo avanti”.

Anche Dorina, il personaggio del film di Carlo Vanzina, La vita è una cosa meravigliosa, una ragazza rumena fidanzata con un poliziotto (interpretato da Enrico Brignano). Mentre questo fa delle intercettazioni telefoniche per un’indagine scopre che la sua donna è in realtà una escort di lusso. Uscita allo scoperto, lei si giustifica dicendo che deve mandare soldi in Romania perché vuole aprire una pompa di benzina. Qui viene sfruttato anche l’inevitabile doppio senso sessuale, creato intorno alla parola pompa.

E’ sempre rumena la badante Niculina, nome d’arte Bogdana, nel film Pazze di me, del 2012, di Fausto Brizzi. Distratta, comoda, superficiale e grande amante del caffè italiano, ha un’unica preoccupazione, che “la vecchia” morirà e lei perderà il lavoro.

In una delle scene iniziali del film di Carlo Verdone, Sotto una buona stella, Paola Cortellesi interpreta una finta operaia rumena che fa lavori di ristrutturazione in casa ad orari improbabili, confondendo il fuso l’orario di Roma con quello di Bucarest. Nello stesso film, la stessa Cortellesi interpreta in un’altra scena la finta badante rumena di Verdone.

Nel film di Giuseppe Piccioni, Il rosso e il blu, con Riccardo Scamarcio e Margherita Buy, sugli adolescenti e le loro problematiche, c’è Adam, figlio di rumeni, un ragazzo molto ambizioso, studioso, serio e con genitori che cercano in lui una specie di riscatto morale.  Troppo atipico forse! Così lo sceneggiatore decide di far piombare il bravo scolaro nuovamente nello stereotipo, rendendolo protagonista di una scena di delinquenza, in cui non esita a rubare una pistola e a tentare una rapina, per amore di una ragazza ribelle e spericolata che lo porta sulla cattiva strada.

Razza bastarda è un film di Alessandro Gassman, nel quale egli stesso interpreta Roman, uno spacciatore rumeno, che vive alla periferia della società,  ma prova ad assicurare un futuro diverso a suo figlio, Nicu. La trama gira intorno al rapporto esplosivo tra padre e figlio, i personaggi, spesso trafficanti, criminali e prostitute, tutti rumeni,  parlano un misto di rumeno, romano e romanes, l’atmosfera è cupa, dominata da aggressività estrema, degrado morale e violenza. “Ho deciso di raccontare storie di persone che sbagliano, molto, moltissimo, potevo anche farli sbagliare meno ma non era quello che m’interessava, volevo che fosse un film duro, come i luoghi che ho raccontato”, dice Gassman. Che i suoi personaggi “sbagliati” siano rumeni e non albanesi, polacchi o francesi,  è solo un puro caso.

Come sarà un caso anche il fatto di non ritrovare mai in un film italiano di oggi qualche rumeno medico, ricercatore, insegnante, o musicista. Sui musicisti mi correggo, qualche virtuoso artista rom/rumeno che si esibisce per le strade c’è sempre!

Negli anni ottanta ero un’adolescente nella Romania comunista di Ceaușescu, andavo al liceo e vestivo una divisa nera, con una matricola cucita sul petto, i capelli lunghi e ribelli raccolti in due treccine strette e “domati” da un frontino di raso bianco.
Non avevo l’imbarazzo della scelta su come vestirmi o pettinarmi, la linea guida del partito ci imponeva tutto in maniera “democraticamente” obbligatoria.
Ricordo che una volta a settimana il corpo docente ci riuniva nel cortile della scuola redarguendo pubblicamente  i “ribelli”, quelli che non avevano la matricola o che erano senza frontino!

Più il nostro corpo veniva costretto in queste divise sciatte e uniformi (in effetti si chiamavano proprio uniformă), più la nostra mente vagava in spazi sconfinati nutrendosi di sogni proibiti.
Niente di trascendentale, sognavamo un paio di jeans, di bere una coca-cola, di leggere Paris Match e di incontrare…Nino D’Angelo! Ebbene si, anche lui ha avuto un ruolo importante nel processo di democratizzazione della Romania comunista!

Un giorno mia sorella tornò a casa piangendo, aveva appena litigato con il suo fidanzato, si buttò sul letto in preda alla disperazione e, guardando il poster che avevamo appeso nella stanzetta, disse tra i singhiozzi: “Per uno come questo vale la pena soffrire, non per uno come Mihai!!!

Faccio fatica a crederci oggi, ma il ragazzo che la osservava nel poster con un caschetto biondo, gli occhi azzurri e il viso da bravo ragazzo, era proprio Nino D’Angelo.

Davanti allo sguardo innocente di Nino, mia sorella rivalutava i suoi gusti in materia di ragazzi. Non sapeva nemmeno chi era questo Nino D’Angelo (il poster era uscito da un giornaletto che un amico di mio padre ci portò dalla Germania dell’Est), ma la sua presenza nella stanza fu destinata a durare per parecchi anni a venire, rincuorandoci e rassicurandoci costantemente ad ogni nuova delusione amorosa.

E’ inutile dirvi che oggi la reazione dei miei amici napoletani, quando racconto l’episodio, oscilla tra compassione, incredulità e ilarità e non li posso nemmeno biasimare. Ma all’epoca era un sogno proibito, la trasgressione esterofila anticomunista!
Non è un caso che Nino D’Angelo abbia stabilito, proprio in  Romania, un invidiabile record restando in vetta alle classifiche per settimane nel 2004 con la canzone Senza giacca e cravatta. Niente di strano se non fosse che la dittatura era terminata nel 1989 e che la canzone in questione era stata pubblicata nel 2000, ben 4 anni prima del suo successo! Il motivo fu un semplice concerto di Nino D’Angelo a Bucarest nel 2004 che improvvisamente risvegliò i ricordi e i languori di migliaia di donne cresciute con la sua foto sulla testata del letto.

Ma negli anni ’80 qualcosa stava per cambiare per sempre: scoprimmo Toto Cutugno! Fu la grande svolta,  più della nostra educazione sentimentale che di quella musicale!
Tutto cominciò quando il regime comunista decise a sorpresa, nel 1983, di trasmettere in TV la serata finale del Festival di Sanremo. La cosa durò solo per un paio di anni, ma fu abbastanza per farci sognare.

Il paese era tutto davanti alla tv a guardare uno spettacolo che sembrava arrivare da un altro pianeta: fiori, luci, abiti eleganti, lusso, musica romantica e uomini bellissimi (vi ricordo che le poche trasmissioni che ci passava la tv di Stato erano poco più che politiche e quasi sempre autocelebrative del regime).
Lo so che è difficile da capire ma, dovete credermi, per noi l’Italia rappresentava il vero sogno di Libertà, più o meno come la vostra “America” del dopoguerra senza velleità lavorative, con l’aggravante che per noi era proibito andarci.

Quando uscì, la canzone “L’italiano” diventò il nostro secondo inno nazionale e Toto Cutugno fu per noi l'”Italiano vero”(!). Era l’uomo più bello del mondo, con la sua chioma nera e i suoi occhi teneri, il prototipo del maschio italiano, tenebroso e romantico.

Se l’Italia è diventata il nostro sogno proibito, la “colpa” è principalmente sua e della musica italiana: i Ricchi e Poveri, Al Bano e Romina, Riccardo Fogli, Umberto Tozzi...  Questa musica era la nostra finestra verso la libertà, verso l’occidente proibito, e negli anni più bui del comunismo, era una specie di benedetto “salvagente” dell’anima. Non a caso tutti questi artisti hanno rilanciato la loro carriera musicale proprio in Romania e in Russia, dove riempiono ancora i palazzetti.

Per il regime comunista, la musica straniera era un simbolo di decadenza morale, rappresentava il capitalismo “marcio e pericoloso”, ma, non si sa per quale ragione, in radio andavano molto i cantanti italiani, qualche francese, i tedeschi della Germania dell’Est e Julio Iglesias.
Era assolutamente vietata la musica americana!
Qualcuno sostiene che il nostro dittatore Ceaușescu e la moglie gradivano la musica italiana perché pulita, solare, positiva, “innocua”, insomma, non era il rock o l’ heavy metal americano che trasmetteva sentimenti “sovversivi” e la voglia di rivoluzione.
Le canzoni italiane parlavano d’amore, non quello carnale (in Romania parlare di sesso era tabù), dei bei sentimenti,  degli “sguardi innocenti”,  del “restare vicini come bambini”, dei “raggi di sole”, del “sorriso che sa di felicità”.
Non capivamo bene l’italiano e probabilmente neanche la censura dell’epoca capiva che, tra tutti questi “sguardi innocenti”, si parlava anche di amore fisico, anche se non esplicito.
Al Bano e Romina erano tra i preferiti della coppia presidenziale, erano belli, puri, avevano molti figli, erano sì dei capitalisti ma di quelli buoni e semplici, con valori familiari solidi.
Romina in particolare divenne un po’ la nostra Violetta, giusto per darvi un’idea di quanto importante fosse per noi. Ci vestivamo come lei, con delle camicette bianche senza spalline, ci pettinavamo come lei, ballavamo come lei, con quel movimento ondeggiante delle spalle, cantavamo come lei… (forse anche meglio!).

Sono trascorsi trent’anni e io, tra l’ilarità generale di chi mi sta vicino, ancora mi emoziono quando rivedo le riappacificazioni russe di Al Bano e Romina, i Ricchi e Poveri che si dividono, Toto Cutugno che canta un “Italiano” un po’ acciaccato dall’età.
Non me ne vergogno, li considero una sorta di imprinting post-comunista!

Nino D’Angelo però resta un mistero! Non capivo allora il suo napoletano e non lo capisco ora. Il caschetto rivisto con gli occhi di oggi mi sembra piuttosto imbarazzante, anni luce lontano dalla bellezza di Toto Cutugno… eppure, quando ripenso a quel poster nella mia stanza, un brivido mi percorre impudicamente la schiena!

În 2 iunie 1946,  mai mult de 25 de milioane de italieni au participat la un referendum crucial, în urma căruia peste 12 milioane (circa 54%),  au decis abolirea monarhiei constituționale și instituirea republicii. Pentru prima oară,  au avut drept de vot și femeile, care s-au prezentat la urne,  într-o proporție covârșitoare, aproape 90%.

Italienii au votat nu doar noua formă de organizare a statului, dar și membrii primei Adunări Constituționale. 2 iunie e un moment important pentru istoria Italiei și pentru că rezultatele referendumului au scos în evidență falia profundă care exista,  deja,  între nord și sud: toate marile orașe din nord au votat, în favoarea republicii, în timp ce, în centru și sud, aproape 80% doreau menținerea monarhiei.  Nu doar Italia era divizată, ci și aliații ei din cel de-al doilea război mondial: Marea Britanie susținea menținerea monarhiei, ca o formă de apărare în fața extinderii comunismului, în timp ce americanii pledau pentru ca poporul italian să aibă libertatea de a alege între monarhie și republică. În fine, ziua de 2 iunie marchează și începutul unui exil de aproape 60 de ani al familiei regale de Savoia, în ciuda faptului că existau, la momentul referendumului, peste 10 milioane de italieni care doreau menținerea monarhiei.

În cele din urmă, cu 2 milioane de voturi în plus, au câștigat republicanii, însă,  în sud, mai precis,  la Napoli, rezultatele referendumului și suspiciunea unor fraude electorale,  au declanșat manifestații de protest violente, în urma cărora zeci de persoane au murit, iar multe au fost rănite. Riscul declanșării unui război civil era real. Regele Umberto II de Savoia, numit și “regele de mai“, pentru că a atât a rămas pe tron, o lună de zile, a fost chemat de către Papa Pio al XII-lea, care l-a avertizat că prezența sa în Italia, mai ales la Napoli, ar putea să provoace alte conflicte și proteste și i-a sugerat să părăsească, pentru o vreme, Italia, până când se va calma situația extrem de tensionată,  în zilele care au urmat referendumului.

În 13 iunie 1946, Curtea de Casație validează rezultatele referendumului iar guvernul De Gasperri asumă puteri depline. Regele Umberto de Savoia recunoaște și respectă voința poporului și decide să părăsească Italia. Nu s-a vorbit nici o clipă despre exil, nici regele și nici apropiații săi nu și-au imaginat nici o clipă că, o dată cu plecarea lor din Italia, începea un exil  atât de lung.  Portugalia a fost singura țară dispusă să îl găzduiască pe suveranul Italiei, așa încât regele, împreună cu fiul său , Vittorio Emanuele, se vor stabili la Cascais.

Exilul familiei regale de Savoia a durat până în 2002 (Romania a fost mai generoasă, pentru că i-a permis regelui Mihai să se întoarcă în țară, în 1992!).  Exilul regelui Umberto II de Savoia s-a încheiat după 37 de ani, o dată cu moartea sa, în 1983,  într-o clinică din Geneva: era singur, asistat doar de către o infirmieră,  care va declara, mai târziu că, în momentul morții, ultimul cuvânt pe care l-a rostit a fost: Italia. La funeralii au participat peste 10.000 de italieni, veniți din toată țara, dar unicul reprezentant oficial al guvernului italian a fost consulul de la Lyon. Singura manifestație publică ce a avut loc în Italia,  a fost în timpul meciului dintre Juventus și Pisa, când jucătorii au purtat banderole negre pe braț.

Între timp, după 30 de ani în care ziua de 2 iunie a fost considerată sărbătoare națională,  în 1977, a fost abolită, din cauza unei profunde crize economice în care se afla Italia și care nu-i permitea să piardă o zi lucrătoare.  Începând din acel an și până în 2001,  Ziua Republicii s-a sărbătorit în prima duminică din iunie. Astăzi, nașterea Republicii Italiene e marcată cu mare fast și cu parade militare, în toată țara. Ca o ironie a destinului, sau a istoriei, la Roma, comemorările tradiționale au loc în fața monumentului intitulat Altarul Patriei, construit în memoria primului rege al Italiei, Vittorio Emanuele II.

Sunt numite, cu o metaforă,  famiglie arcobaleno, sau familii curcubeu. Nu sunt familiile multietnice,  devenite o realitate cu care ne-am obișnuit, în Italia multiculturală, și din care fac parte și eu. Este vorba  despre familiile altfel, cele cu două mame sau cu doi tați, familii pentru care Parlamentul a adoptat, de curând, o lege controversată, dar considerată istorică, care prevede recunoaşterea uniunilor civile între parteneri de acelaşi sex.  Cuplurile care fac parte din astfel de uniuni vor obţine anumite drepturi, cum ar fi dreptul de a asista,  în spital,  propriul partener,  sau dreptul de a primi pensie de urmaş. Din lege a fost eliminat punctul legat de adopții, așa numitele stepchild adoption, care permitea unuia dintre cei doi parteneri să adopte copilul biologic al celuilalt.

Italia conservatoare și catolică intră, în sfârșit, în Europa, cu o lege din care lipsesc, încă, multe prevederi și care, probabil, va trebui modificată, în cazul în care Uniunea Europeană va adopta, în prima jumătate a anului 2016, noile certificate de căsătorie, de naștere sau de adopție, din care vor dispărea cuvinte “anacronostice” ca mamă și tată, soț și soție, înlocuite cu părinte 1 și părinte 2, partener 1 și partener 2. 

Anticipând, oarecum, legislația europeană,  primarul din Napoli a decis, în septembrie 2015, în premieră în Italia, să-i elibereze un certificat de naștere lui Ruben,  copilul cu două mame, născut în Spania, prin inseminare artificială, într-un cuplu,  căsătorit legal, la Barcelona. Pe certificatul său de naștere,  e scris numele celor două femei, unul,  în dreptul mamei, celălalt, în dreptul tatălui. Prefectul a anulat actul, iar primarul a făcut recurs. Între timp, opinia publică se divide între conservatori și moderni, politicienii au găsit un subiect fierbinte de campanie electorală și copilul așteaptă să i se dea un loc în lume și o identitate.

Poate că pentru copii ca și Ruben, sau pentru copiii cu părinți divorțati, sau pentru cei care și-au pierdut tatăl,  unele grădinițe din Italia au decis să nu mai organizeze nicio serbare, de Ziua Tatălui, în 19 martie, pentru a nu leza sensibilitatea celor mici. Niciuna dintre explicațiile date de către directorii în cauză nu a convins acea parte a opiniei publice care și-a exprimat,  cu vehemență,  revolta față de ceea ce a numit un atac la valorile familiei clasice.  În atenția moraliștilor și a tradiționaliștilor au ajuns nu doar directori de grădinițe dar și… Kung Fu Panda!  Un cunoscut jurnalist și politician italian (candidat la primăria din Roma din partea Partidului familiei) a declarat că a treia parte a cunoscutului film de animație este o evidentă operațiune de spălare pe creier a copiilor, cărora li se prezintă ca fiind o normalitate faptul că protagonistul are doi tați, unul natural și celălalt adoptiv!

Cam asta e atmosfera, pe alocuri, delirantă,  în care s-a sărbătorit, în Italia, Ziua tatălui.  Păcat că mulți se pierd în discuții sterile și ignoră semnificația profundă a acestei zile, cea legată de figura lui San Giuseppe, Sfântul Iosif, sărbătorit, în 19 martie, ziua în care se presupune că ar fi murit. În anul 1479,  a fost inclusă în calendarul catolic, de către Papa Sisto al IV-lea, și, până în anul 1977, era declarată sărbătoare națională. Din 1968, este asociată cu Ziua tatălui, tocmai pentru că sfântul Iosif este considerat un simbol al devotamentului, al umilinței și al răbdării.

Așa cum se întâmplă cu multe sărbători religioase, și aceasta a devenit, în timp,  un amestec de ritualuri religioase și păgâne. În multe regiuni, fiind în preajma echinocțiului, ziua marchează trecerea de la iarnă la primăvară și e celebrată cu focuri purificatoare, care se aprind în piețe, în unele zone,  chiar în fața bisericilor. Conform tradiției, e aruncată în foc o marionetă din pânză, întruchipând un bătrân, care simbolizează iarna. În Puglia, spre exemplu, sunt curățați măslinii și ramurile uscate sunt arse, ca semn de bun augur pentru primăvara care începe. În Sicilia, există alte obiceiuri, cum ar fi acela de a organiza, în piețe,  prânzuri colective pentru cei săraci, sau de a invita acasă o familie săracă, și asta pentru că sfântul Iosif este considerat protectorul sărmanilor. Mesele sunt bogate și fiecare tip de mâncare are valoare simbolică.

La Napoli,  de Ziua Tatălui, casele și străzile sunt inundate de parfumul îmbătător,  dulce și aromat al prăjiturilor care sunt asociate cu această sărbătoare. Este vorba despre faimoasele zeppole di San Giuseppe, un fel de bigné cu cremă de vanilie,  obligatoriu prăjite în baie de ulei și ornate cu vișine.  Prima rețetă datează de la începutul secolului al 19-lea, chiar dacă originile acestui desert, cunoscut într-o altă formă, sunt plasate în jurul anului 500 î. Hr, când la Roma se celebra sărbătoarea numită Liberalia, în timpul căreia romanii obișnuiau să bea mult vin, amestecat cu miere și condimente,  și să mănânce un fel de gogoașe prăjite. Potrivit unei legende, însă, desertul este legat, în mod direct,  de numele sfântului Iosif: se narează că, după fuga în Egipt, împreună cu Fecioara Maria și cu pruncul Isus, sfântul Iosif a fost nevoit să vândă astfel de gogoașe, pe stradă, pentru a-și putea menține familia, singur, într-o țară străină.

Familia… un cuvânt simplu, primordial, care a devenit, în ultima vreme, atât de complicat și controversat!