Nel 1970, una delle mogli dello sceicco Zaed-Bin dell’Abu-Dhabi necessitava di un delicato intervento chirurgico alla colonna vertebrale. Trattandosi di una donna araba, la religione musulmana non permetteva che l’operazione fosse eseguita da un uomo. Così lo sceicco si dette da fare per cercare un neuorchirurgo donna che la potesse operare. Non fu facile, lo sarebbe anche oggi in verità, ma una lunga ricerca lo portò in Romania, dalla dott.ssa Sofia Ionescu che operava fin dal 1944, quando eseguì il primo intervento al cervello su un bambino vittima di un bombardamento durante l’occupazione tedesca di Bucarest. Quell’intervento fu riconosciuto dal Congresso Mondiale delle donne neurochirurgo, nel 2005, come il primo di questo genere realizzato al mondo, e alla rumena Sofia Ionescu fu conferito il titolo di prima donna neurochirurgo.

Anche la prima ingegnera in Europa (alcuni sostengono che lo sia anche del mondo) fu una rumena, Elisa Leonida Zamfirescu. Respinta, per pregiudizio,  dalla School of Bridges and Roads di Bucarest entrò alla Royal Technical Academy di Berlino, laurendosi nel 1912. Dopo aver rifiutato un contratto di lavoro offertole da una grande azienda tedesca, tornò in Romania dove, da lì a poco, si trovò a fare i conti con lo scoppio della prima guerra mondiale. Elisa Leonida decise di arruolarsi nella Croce Rossa e andò al fronte dove guidò in prima persona alcuni ospedali di guerra.

Il coraggio e la determinazione non mancarono nemmeno ad un’altra rumena, Sarmiza Bilcescu Alimănișteanu,  la prima donna in Europa laureata in giurisprudenza, a soli 23 anni,  presso l’Università della Sorbona,  e la prima donna al mondo che conseguì un dottorato in diritto, nel 1890.  La sua tesi dal titolo “Sulla natura giuridica della madre“, evidenziava tutte le contraddizioni e la mancanza di diritti delle donne, in particolare, delle madri. Sarmiza non praticò mai l’avvocatura, scegliendo di dedicarsi alla causa femminista e dando vita ad un’associazione che lottava per il diritto all’educazione delle donne e per la parità tra i sessi, un’antesignana esponente del femminismo europeo!

Per la stessa parità di diritti si batté anche Smaranda Brăescu che sognava addirittura di pilotare aerei in un’epoca in cui alle donne era concesso ben poco! Laureata all’Accademia delle Belle Arti di Bucarest, nel 1926 chiese di seguire il corso di pilotaggio all’unica scuola specializzata appartenente all’esercito. Fu rifiutata non per demerito ma perché donna. Nel 1927, un fabbricante tedesco le consigliò di comprare un paracadute, di recarsi a Berlino e di ottenere così il brevetto di paracadutismo.  Smaranda prese in prestito 40.000 lei, andò a Berlino, e, dopo aver finito il corso,  ottenne il brevetto. La Romania diventò così il terzo paese del mondo ad avere una donna paracadutista, dopo gli Stati Uniti e la Francia. Dopo aver battuto il record mondiale femminile di salto col paracadute, nel 1931, provò ad ottenere il record assoluto, detenuto al momento da un americano. Nel maggio del 1932, a New York, fece un salto storico, da 7400 metri,  che durò 25 minuti e le garantì un record mondiale imbattuto per ben 20 anni.

Negli anni ’50, un’altra donna di nome Ana dovette dimostrare alla Romania comunista e al mondo che le competenze e il talento non hanno sesso! Nel 1952, crea il primo Istituto di Geriatria del mondo trasformando la Romania nella meta di un singolare pellegrinaggio per tutti coloro che sognavano di fermare il tempo, convinti di aver trovato un elisir della giovinezza, chiamato Gerovital,  considerato il primo medicinale anti-invecchiamento della storia moderna.
Molti personaggi noti furono affascinati dall’idea, così innovativa all’epoca, di prevenire l’invecchiamento, diventando pazienti (e testimonial) di lusso dell’Istituto Internazionale di Geriatria di Bucarest. Tra questi Salvador Dalì, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Pablo Neruda, Aristotele Onassis, Jacqueline Kennedy, Indira Gandhi, Marlene Dietrich, Charles de Gaulle,  il generale Tito, per citare solo alcuni dei milioni di pazienti di tutto il mondo che si sottoposero alle cure della dottoressa Aslan e del suo istituto.

Ho lasciato alla fine due donne di sangue blu, una principessa e una regina,  rimaste indelebilmente nella storia per il loro fascino, per la loro immensa cultura e per le loro imprese, alcune sorprendenti e improbabili.

La principessa Elena Ghica fu la prima donna a scalare il Monte Bianco, nel 1860. Oltre a questo, fu considerata “una delle menti più lucide e più intelligenti d’Europa” del XIX secolo (parlava 9 lingue!), una scrittrice di vasta cultura e una femminista impegnata. Conosciuta con il suo pseudonimo letterario, Dora d’Istria, ispirato al nome del fiume Dora Baltea, trascorse la sua giovinezza tra Vienna, Venezia, Dresda e Berlino e visse un grande periodo di peregrinazioni, di viaggi, di studi,  indirizzandosi verso interessi vari: dalla storia alla filosofia, a studi e discettazioni su questioni religiose, politiche, economiche, letterarie senza trascurare l’approfondimento delle tradizioni popolari. Riuscì a conoscere a fondo l’universo femminile attraverso i suoi innumerevoli viaggi e lo “fotografò” in tutti i suoi particolari nei suoi numerosi scritti che pubblicò nelle più prestigiose riviste dell’epoca.

Dora d’Istria visse a Firenze dal 1860 sino al 1888, a contatto con il fervido ambiente intellettuale e politico del periodo post unitario italiano. Giuseppe Garibaldi la definì un “Eroe – sorella , un’anima volta a più alti ideali”. Alla sua morte lasciò la sua villa all’istituto per i sordomuti fiorentino.

Una storia piuttosto singolare è quella della regina Maria di Romania (principessa di Edinburgh), tanto amata e rispettata dal popolo quanto contrastata dalla famiglia reale per la sua vita privata piuttosto disinvolta. Fu l’unica donna a partecipare alla firma del Trattato di Versailles, dopo la fine della prima guerra mondiale. Il suo arrivo a Parigi, al posto del marito, il Re Ferdinando, rafforzò il suo appellativo di Regina Soldatessa (attribuitole per la sua presenza attiva sul fronte durante la guerra). Donna di una bellezza unica, al suo arrivo in Francia conquistò le prima pagine dei giornali sensibilizzando indirettamente molti stati europei a tener conto del tributo che la Romania,  più di ogni altro stato,  aveva dovuto concedere alla Grande Guerra (ricordo che la Romania perse quasi metà del suo territorio dopo la prima guerra mondiale). La regina Maria ebbe un ruolo decisivo nell’unificazione della Romania e nel ricongiungimento di parte dei territori persi.

Maria ha lasciato ai rumeni anche una peculiare storia di…cuore. No, non si tratta di una storia d’amore, ma di una vicenda reale che ha il sapore del leggendario. Nel suo testamento chiese che dopo la morte il suo cuore le venisse estirpato, posto in uno scrigno d’argento e portato in un luogo a cui si sentiva particolarmente legata, Balcic, sul Mar Nero. E così fu.  La regina Maria morì nel luglio del 1938, al Castello Peleș, e fu seppellita nel Monastero di Argeș, così come tutti i reali rumeni.  Da quel momento,  il suo cuore iniziò un lungo pellegrinaggio, durato più di 70 anni,  a causa di eventi storici tormentati e impietosi. Nel 1940, dopo che la città di Balcic venne restituita alla Bulgaria, il cuore fu spostato al Castello di Bran, poi al Museo di Storia Nazionale di Bucarest e finalmente, nel 2015, fu trasportato, nel Castello di Peleș,  nel cuore dei Monti Carpați, da dove era partito sette decenni prima.

Ogni anno,  a luglio, il mese in cui è morta, si registra quello che gli amanti dell’esoterismo chiamano il lutto viola: nell’aria si spande un profumo intenso di violette (il fiore preferito delle regina), ma solo nelle sue stanze. Il profumo compare e scompare inspiegabilmente, avvolgente, un fenomeno che incuriosisce ancora oggi guide e turisti e si perde nelle tante leggende dei castelli transilvani.

Dacă viața mea ar fi un film, aș alege muzica lui Ennio Morricone pentru coloana sonoră, să dea o aură de magie tuturor iluziilor și deziluziilor,  care au năvălit peste mine cu forța unui uragan și cu fragilitatea unui  freamăt. L-aș alege pe Morricone pentru că muzica lui sublimă,  în toată “impuritatea” ei stilistică, cu amestecul original de clasic, jazz, pop și rock, s-ar potrivi de minune cu o viață plină, intensă și imperfectă.

În copilărie,  mă uitam cu bunicul la filmele lui Sergio Leone, faimoasele Spaghetti Western.  Înainte de fiecare film, îmi punea mereu aceeași întrebare: “E cu cai?“, pentru că doar ei îl puteau ține,  două ore,  în fața televizorului. În timp ce Tata Bun era fascinat de galopul cailor,  eu eram hipnotizată de muzică. Îmi amintesc, spre exemplu, Undeva, cândva în Vest (Once Upon a Time in the West)  pentru că primisem cadou o muzicuță,  la care m-am chinuit multă vreme să cânt, la fel ca Charles Bronson,  Man with the Harmonica, motivul filmului.  Ceva mai târziu, când am văzut Cinema Paradiso, eram deja departe de paradisul copilăriei mele și coloana sonoră m-a umplut de nostalgie și dor, mi-a amintit de cinematograful improvizat la Căminul Cultural din satul bunicilor, unde am văzut primele filme din viața mea, O floare și doi grădinari, (un film-cult al cinematografiei indiene!), și Mihai Viteazul, cu marele Amza Pellea.

În studenție am văzut,  pe o casetă video, tradusă de Irina Margareta Nistor,  A fost odată în America (Once Upon a Time in America), ultimul film al lui Sergio Leone. Nu-mi amintesc vocea lui Robert de Niro, pentru că era dată la minimum, dar, dacă închid ochii, aud, parcă, naiul lui Gheorghe Zamfir, căruia Morricone i-a cerut să interpreteze “Childhood Memories” și “Cockeye’s Song, pentru coloana sonoră a filmului,  una dintre cele mai frumoase scrise vreodată. Mărturisesc că, de fiecare dată când revăd filmul și ascult partea interpretată la nai de Zamfir, mă emoționez  profund.  Așa cum mă emoționez ascultând Gabriel’s Oboe, tema muzicală a filmului The Mission, sau cântecul Ancora qui (interpretat de Elisa), din filmul lui Quentin Tarantino, Django Unchained.

Cred că e evident că sunt o “fană” a lui Ennio Morricone, chiar dacă e un cuvânt care știu că nu-i place,  pentru că e în totală contradicție cu natura lui introvertită, aparent ursuză, tăcută și discretă. Nu-i plac interviurile, aparițiile publice, celebrările. Preferă să stea închis în studioul său, căutând, neobosit, armonii divine. Compune muzică de film de mai bine de 50 de ani și a realizat peste 500 de coloane sonore. Are o stea pe Aleea Celebrităților din Hollywood și a dat numele unui asteroid: 152188 Morricone.  A câștigat, în sfârșit, Oscarul pentru cea mai bună coloana sonoră,  după șase nominalizări, un Golden Globe și după un Oscar pentru întreaga carieră,  care i-a fost decernat în 2007. Mulți critici muzicali și cinematografici vorbesc despre un înainte și un după Morricone, tocmai pentru că e considerat nu doar unul dintre cei mai mari compozitori din lume, dar, mai ales, cel care a revoluționat muzica de film. Cu toate acestea, a trebuit să aștepte aproape 40 de ani pentru a primi recunoașterea absolută din partea Academiei Americane de Film. În ultimele luni, mulți au readus în memoria cinefililor cazul Fellini, marele regizor italian care nu a câștigat,  niciodată,  un Oscar pentru regie, ci doar premiul pentru cel mai bun film străin, de patru ori.

Prima coloana sonoră de succes, cea din filmul Pentru un pumn de dolari (A Fistful of Dollars),  a împlinit o jumătate de secol, datează din…1964, când a început colaborarea cu Sergio Leone, coleg de bancă în clasa a treia, devenit marele său prieten cu care a realizat filme memorabile. 

A scris muzică pentru mari regizori, cum ar fi Bertolucci, Zefirelli, Pasolini, Almodovar, Brian de Palma, Oliver Stone, Tornatore, dar întâlnirea cu Quentin Tarantino a fost cea care i-a adus un Golden Globe și un Oscar.

Morricone este compozitorul preferat al lui Tarantino, care l-a comparat cu Mozart, Beethoven și Schubert,  și care a reușit să-l convingă să realizeze, din nou, după 40 de ani,  coloana sonoră a unui film western. Din respect pentru prietenul său, Sergio Leone, în ultimii douăzeci de ani a refuzat orice propunere americană de a compune muzică western. Tarantino l-a cucerit cu stilul său original și genial, dar și cu constanța cu care a demonstrat,  de-a lungul timpului,  admirația pentru  maestrul Morricone, incluzând în câteva filme, Kill Bill, Ticăloși fără glorie sau Django Unchained,  unele dintre compozițiile sale celebre.  Inițial, pentru The Hateful Eight,  Morricone ar fi trebuit să scrie doar o parte, care urma să devină motivul muzical al filmului,  însă a fost atât de fascinat de scenariu încât a continuat să compună  și, în cele din urmă, a realizat întreaga coloană sonoră.

Colaborarea cu Tarantino, aparent improbabilă și,  cel puțin ciudată, s-a transformat într-o adevărată prietenie.  În discursul său de la festivitatea de decernare a premiului Oscar (rostit în italiană și tradus de fiul compozitorului), Ennio Morricone i-a mulțumit soției,  Maria, pentru că îi stă alături de aproape 70 de ani, și lui Tarantino,  pentru că l-a ales. Marele compozitor e convins că  nu există muzică importantă fără un mare film care să o inspire și că o muzică frumoasă nu poate ajuta,  în niciun fel,  un film mediocru, dar un film bun poate să ducă la succes o coloană sonoră mediocră. 

Mulți spun că nu e ușor să lucrezi cu maestrul Morricone și că, uneori,  raportul său cu regizorii nu a fost tocmai unul “idilic”. Acum câțiva ani, ascultând una dintre piesele scrise pentru filmul său,  regizorul Adrian Lyne a spus: Voiam ceva imortal și asta nu mi se pare deloc imortal. Înainte de a întrerupe orice colaborare cu el, maestrul Morricone i-a răspuns că pentru a judeca imortalitatea unei  opere e nevoie de 30 de ani. Pentru  multe dintre compozițiile sale, a fost nevoie de mult mai puțin timp pentru a intra în istorie și pentru a deveni legendă.

In Romania, a 2034 metri di altezza, nell’affascinante massiccio Făgăraș, chiamato anche le Alpi della Transilvania, c’è un luogo da brivido...nel vero senso della parola, e non metaforicamente, viste le condizioni climatiche particolarmente rigide. Sono sicura che la parola brivido accostata alla Transilvania fa pensare, inevitabilmente, al tenebroso conte-vampiro che, peraltro, ha edificato da queste parti la sua Fortezza Poenari, l’unica residenza reale che possiamo davvero chiamare il Castello di Dracula.

Non è un caso che è stato scelto proprio questo posto per costruire il primo Albergo di Ghiaccio dell’Europa dell’Est, ispirato a quelli dei Paesi Scandinavi, Canada o Giappone. Il panorama, dominato dalle cime più alte e spettacolari della Romania,  è imponente e magnifico. Il posto è talmente isolato e selvaggio che d’inverno è raggiungibile solo attraverso una funivia. D’estate, invece, è aperta “la strada tra le nuvole”,  la più bella del mondo, come l’hanno definita i realizzatori del famoso programma televisivo della BBC, Top Gear. Si tratta di Transfagarasan, una delle attrazioni turistiche più conosciute al mondo per gli amanti dei viaggi su 2 e 4 gomme, diventata spesso set cinematografico per gli attori di Hollywood.

Il portale inglese Business Insider ha incluso l’Albergo di Ghiaccio rumeno tra le 100 destinazioni che vale la pena visitare nel 2016 e il magazine italiano GreenMe,  l’ha scelto tra i 10 alberghi di ghiaccio più suggestivi del mondo.  “Ammirare questo Ice Hotel sullo sfondo del lago ghiacciato (ndr. Lago Bâlea, il più grande lago glaciale della Romania) è considerato un vero e proprio privilegio per i viaggiatori che visitano la Romania in inverno!”.

A partire dal 2006, l’albergo viene ricostruito ogni inverno con materiali provenienti dalla natura, ossia immensi blocchi di ghiaccio tagliati con tecniche speciali e portati dal Lago Bâlea. Gli artigiani del posto aspettano che le acque congelino per poter estrarre la materia prima necessaria. E’ un arduo lavoro,  date le condizioni atmosferiche, con nevicate abbondanti, e temperature molto rigide, che possono arrivare a 25 gradi sotto zero, ma i 30 operai riescono ad ultimare sempre i lavori prima di Natale, quando si apre la stagione, con i primi turisti “temerari”. Per poter pernottare, all’arrivo, gli ospiti devono firmare una dichiarazione, sotto la propria responsabilità,  per dimostrare di essere consapevoli delle condizioni climatiche in cui alloggeranno, ma poi potranno godere di un sonno tranquillo nei letti coperti con panelli di legno,  pellicce di pecora e soffici sacchi a pelo, potranno riscaldarsi al bar, seduti ai tavoli di ghiaccio, davanti a un bicchiere di vino bollente, con la cannella, o di țuică, la famosa grappa rumena di prugne, 70 gradi di alcol puro! E’ garantito che, una volta assaggiata,  non si sentirà più la temperatura all’interno, tra i -2 e +2 gradi. Alla fine della serata, gli ospiti potranno anche scatenarsi sulle due piste da ballo del ristorante.

La struttura dell’hotel e il suo ambiente sono diversi ogni anno. Questa stagione,  il tema è l’Europa e le 14 stanze hanno nomi che richiamano alcuni dei paesi europei: il Salone viennese,  la Dutch Room olandese, lo Studio Helsinki,  English Home, High Lisbon, Bella Italia, la Casa ungherese, Spanish Kingdom, Deutsche Haus, Irish Room, Frozen Sweden, Luxemburg e Greek Studio. La stanza rumena, chiamata Odaia de Sus, è decorata con una copia in ghiaccio della Colonna infinita del grande scultore rumeno Constantin Brâncuși.

Nei pressi dell’albergo, viene allestito un parco per gli sport invernali,  aperto 24 ore su 24, dotato con un sistema di illuminazione notturna, in cui si può pattinare, andare con la slitta, col bob o fare snowboarding. Quello che rende questo albergo unico è la sua chiesa di ghiaccio, la più grande d’Europa, dopo quella simile costruita in Svezia. Inizialmente, la Chiesa Ortodossa rumena ha criticato l’edificio, motivando che non si possono accettare “chiese che si sciolgono in pochi mesi“, ma nel gennaio del 2015, a 20 gradi sotto zero, l’inedito luogo di culto è stato consacrato, durante una cerimonia ecumenica, dai rappresentanti delle Chiese ortodossa, cattolica e luterana.

Sono in tanti quelli che hanno pensato di rendere davvero indimenticabile il giorno del matrimonio e hanno scelto di sposarsi qui, davanti all’altare di ghiaccio e alla rappresentazione dell’Ultima cena, realizzata con rilievi intarsiati alle pareti. Qualcuno più folle, come il sindaco della città di Avrig (l’ideatore dell’Albergo di Ghiaccio), ha battezzato qui il figlio. Non oso immaginare il momento in cui, secondo il rito ortodosso, il bambino nudo viene immerso interamente nell’acqua benedetta e…ghiacciata!

Dați-vă jos masca, vă rog, sunt cuvintele cu care forțele de ordine i-au întâmpinat pe toți cei care au intrat duminică, 31 ianuarie,  în Piața San Marco din Veneția, pentru a participa la ceremonia numită Zborul Îngerului, care, de peste 500 de ani, marchează începutul Carnavalului ( ce se va încheia în 9 februarie). Personajul care întruchipează un înger “zboară”,  de pe Turnul Campanile,  pe deasupra mulţimii adunate în piaţă şi a cortegiului de personaje istorice, în frunte cu Dogele şi soţia acestuia, binecuvântând astfel sărbătoarea. Festivitatea de deschidere a Carnavalului a atras,  în acest an, peste 100.000 de turiști,  din întreaga lume.

Pentru prima oară, teama de posibile atacuri teroriste a determinat măsuri de securitate extreme: cinci puncte de control la intrarea în Piața San Marco, dotate cu metal detector, verificări amănunțite și obligația de a da jos măștile, preț de câteva clipe, pentru că,  sub fiecare dintre ele,  se poate ascunde un pericol. E o atmosferă încărcată la Veneția, Carnavalul de anul acesta a fost numit,  în presă, Carnavalul fricii.

E ciudat să vezi toate măștile clasice din Commedia dell’Arte, controlate de polițiști, la fel și costumele somptuoase, să vezi “prințese” și “nobili” nevoiți să se descalțe în fața mulțimii,  sau să se supună controlului cu metal detector…M-am gândit că, încă de la începuturile sale, în secolul al 14 lea,  Carnavalul de la Veneția a fost conceput tocmai pentru a elimina orice fel de diferențe, legate de identitate, sex sau statut social; cu o mască pe față, toți aveau dreptul să facă parte din Marea Iluzie a unui Carnaval unic în lume, fascinant și misterios. Privind în jur, îmi dau seama că tocmai  misterul e cel care stârnește, astăzi, teamă, iar diferențele sunt considerate, mai mult ca oricând, o amenințare. Un tânăr, fără mască, dar arab, e invitat să iasă din rând și e supus unui control amănunțit. Avea un rucsac plin de confeti colorate.

Erau alte vremuri cele în care dogii Veneției erau obligați să interzică măștile și costumele, în anumite condiții, pentru că “libertinajul mascat încuraja infidelitatea şi amestecul claselor sociale şi amenința moralitatea cetăţii”. Printr-un decret din 1339, s-a stabilit că persoanele mascate nu aveau voie să se plimbe noaptea prin oraș, iar, din 1703, au fost interzise măștile în interiorul Caselor Publice de Joc, varianta cazinourilor de astăzi.  În acea perioadă,  Veneția era considerată magnetul Europei, pentru că atrăgea jucători împătimiți din întreg continentul,  care apelau la tot felul de tertipuri pentru a evita creditorii. În 1458,  s-a interzis bărbaţilor costumaţi în femei să pătrundă în mănăstirile de maici, pentru a comite “multas inhonestas“, adică acte indecente și impure. În 1776,  a fost emanată, în schimb,  o lege care proteja “onoarea familiei”, prin care femeile căsătorite erau obligate să poarte o mască,  atunci când mergeau la teatru. În decadenta Veneţie, la adăpostul anonimatului oferit de mască, nobilii îşi permiteau să nu-şi onoreze datoriile făcute la masa de joc, iar doamnele din înalta societate puteau cocheta cu oricine şi nici o plăcere nu le era interzisă. Cu siguranță, multe dintre ele nu au rezistat farmecului, fără egal, al marelui aventurier Giacomo Casanova,  despre care se spune că le cerea amantelor să poarte o mască, la prima întâlnire amoroasă. Jurnalele scrise de legendarul cuceritor pot fi considerate, printre altele,  o istorie fascinantă și misterioasă a nopților intense de Carnaval.

Ultimul Carnaval din Veneția a avut loc în 1797, cu un an înainte de moartea lui Casanova.  După căderea Republicii Veneţiene, care a devenit parte a Imperiului Austriac, toate festivitățile publice au fost interzise timp de două secole, chiar dacă petrecerile au continuat în palatele nobilimii și în insulele Burano și Murano. Carnavalul, așa cum îl cunoaștem astăzi, a renăscut în 1979, și a devenit unul dintre cele mai spectaculoase din lume.

Puțini știu, probabil, că termenul de carnaval vine din latină, de la carnem levare, o expresie din Evul Mediu,  care indica renunțarea la carne, pe perioada postului de Paște.  Ultima zi înainte de intrarea în post e caracterizată de un mare desfăt culinar și se numește Marțea grasă, tocmai pentru a contrasta cu perioada de înfrânare și ascetism a postului.

Primul document prin care Carnavalul din Veneția a fost declarat sărbătoare publică datează din 1296. Originile Carnavalului, însă, se pierd în timp și au legătură cu ritualurile ancestrale, care marcau trecerea de la iarnă la primăvară, spre exemplu,  Saturnaliile din Roma antică,  sau culturile dedicate lui Dionysos, al căror motto era “Semel in anno licet insanire”( “O dată pe an e permis să o iei razna”), adică să nu te înfrânezi, acesta devenind,  cu timpul,  și spiritul Carnavalului de la Veneția.  Sub adăpostul măştilor clasice,  Bauta, Volto, Moretta, Colombina, Arlecchino, Pulcinella o Pantalone,  toţi veneţienii se bucurau de distracţii,  mai mult sau mai puţin rafinate, curtezanele puteau părea doamne cinstite, iar contesele, curtezane,  nobilii se pierdeau în mulţime, printre tarabele încărcate cu măşti de carnaval, pe străzile întortocheate,  invadate de scamatori, pictori, menestreli și acrobați. 

Astăzi, aceleași străzi sunt invadate de polițiști sau carabinieri, unii sunt în uniformă, alții se confundă cu turiștii excentrici,  deghizați în personaje din Commedia dell’ Arte, nerăbdători să participe la vreo paradă sau la vreun bal, sau pur și simplu să străbată labirintul venețian, unic în lume, cu cele 430 de poduri și peste 3000 de străduțe, împodobite pentru marea sărbătoare a veseliei, a extravaganței, a luxului și a plăcerilor de orice fel, începând de la cele culinare.  Semel in anno licet insanire, nu-i așa?