1

Să vezi Napoli și să nu mori!

Sunt îndrăgostită de Napoli și sunt sigură că mi-ar fi greu să trăiesc în altă parte. Știu prea bine că există camorra, aș putea spune că m-am obișnuit cu ideea, însă aș minți. Așa cum aș minți dacă aș spune că nu mă tem că m-aș putea afla vreodată în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, în mijlocul unor reglări de conturi între variile clanuri, cum s-a întâmplat,  în ultimii ani, cu zeci de persoane, ucise “din greșeală”. Nu pot să-mi imaginez ca băiatul meu ar putea asista vreodată la o execuție în stil mafiot: acum doi ani în curtea unei școli dintr-un cartier de periferie, în plină zi, în timp ce copiii făceau repetiții pentru spectacolul de sfârșit de an școlar, un boss al unui clan a fost împușcat mortal.  O prietenă de-a mea,  care predă la școala respectivă,  mi-a povestit, șocată, că unii dintre elevi se ofereau să-i arate, pe celular, “fotografii cu mortul”. Nu pot să accept că în anumite zone din Napoli astfel de tragedii nu mai impresionează pe nimeni. Anul trecut, capul unul clan camorristic a fost împușcat mortal, în timp ce ieșea de la piscină, împreună cu copiii și soția. Sunt atât de frecvente astfel de evenimente încât parcă și presa a obosit să pună în prima pagină aceleași știri, încercând să compenseze cruzimea și violența faptelor relatate cu știri de pe celalată parte a baricadei: Napoli care rezistă și se revoltă, care nu crede că a trăi în acest loc înseamnă doar a supraviețui, dar crede cu fermitate că teama e o formă de complicitate, la fel ca și obișnuința.

Aș minți dacă aș spune că nu  mă deranjează că băiatul meu are în clasă două colege ale căror tați sunt în inchisoare, doi camoriști condamnați pentru infracțiuni despre care prefer să nu știu nimic.  Când s-a născut Matei locuiam într-o zonă bună dintr-un orășel de lângă Napoli, de unde ne mutaserăm de puțină vreme. În fața casei noastre se afla o piscină frecventată de tot felul de lume. Îmi amintesc că într-o zi am auzit împușcături, apoi am văzut lumea alergând, speriată, piscina a fost evacuată, pentru că avusese loc o execuție mafiotă. După o săptămână, scenariul s-a repetat. În cele din urmă, poliția a decis să închidă piscina, iar noi am hotărât să ne mutăm.

Aș minți dacă aș spune că m-am obișnuit cu ideea că în fiecare an comercianți sunt amenințați sau chiar uciși pentru că refuză să plătească pizzo (taxa de protecție). Nu pot să rămân indiferentă când citesc că 180 de consilii locale, majoritatea din sud, au fost dizolvate, în ultimii 10 ani, din cauza infiltrațiilor de tip mafiot în administrație,  sau când îl aud pe primarul din Napoli, un ex-magistrat, declarând că orice schimbare în acest oraș e “îngreunată sau chiar obstaculată de către organizațiile camorristice, care controlează încă teritoriul”. Am fost revoltată când, anul trecut, a izbucnit un incendiu care a distrus Città della Scienza  (un minunat Muzeu al Științelor, cel mai important din sudul Italiei, în care pot spune că Matei a crescut),  iar anchetatorii au ajuns la concluzia că incendiul a fost opera camorrei. Motivul e unul care o să vi se pară cu siguranță absurd: în acest fel, camorra era pregătită să se infiltreze în licitațiile pentru reconstruirea complezului muzeal.

Nu pot spune că îmi plac filmele inspirate din lumea mafiei sau a camorrei, chiar dacă unul dintre ele, Gomorra, (Gomorrah) a avut un succes mondial, a câștigat o mulțime de premii și a fost elogiat de criticii de film din toată Europa.  Mărturisesc că nu am reușit să-l văd în întregime. Filmul este o adaptare a unui roman,  devenit imediat un best seller, scris de un tânăr scriitor napoletan, Roberto Saviano, care, la 30 de ani s-a văzut condamnat să trăiască cu escortă permanentă, în locuri secrete, în urma amenințărilor cu moartea primite din partea liderilor camorrei. Trama filmului are ca fundal cartierul napoletan Scampia, cea mai mare piață de trafic de droguri din Europa. Cum uneori viața bate filmul, după terminarea filmărilor, trei dintre actori, inclusiv unul dintre protagoniști, au fost arestați pentru apartenență a unor clanuri camorristice. La începutul lui 2014, într-o localitate de lângă Napoli, a avut loc o execuție în stil mafiot care imită, în mod barbar,  scena inițială a filmului, în care doi bărbați sunt uciși în timp ce se aflau într-un salon de bronzare.

Filmul Gomorra i-a inspirat, în mod nefericit, aș spune, și pe unii ziariști sportivi români, care, înaintea meciului pe care Steaua București l-a jucat, acum 4 ani,  cu echipa din Napoli, în Europa League,  i-au sfătuit pe susținătorii Stelei  să fie atenți când merg la Napoli și li se reamintea o scenă din film, în care are loc o execuție în stil mafiot.

Nu-mi place că fiul meu a învățat devreme ce este mafia și diferența dintre mafia și camorra. Îmi place, însă, că la școală, în fiecare an, în 19 martie, comemorează victimele mafiei (inclusiv ale camorrei), peste 2000, dintre care 80 de copii, și se întoarce acasă cu mii de întrebări la care nu am întotdeauna răspuns.  Anul acesta, spre exemplu, au vizionat ultimul film care are ca temă mafia siciliană, se numește “La mafia uccide solo d’estate” ( “Mafia ucide doar vara”),  o “comedie dramatică”, cum a numit-o regizorul,  despre modul în care percepe un copil existența crimei organizate în orașul în care trăiește. Mi-a povestit ce scenă l-a emoționat cel mai mult: un dialog între tată și fiu, înainte de a adormi. Copilul întreabă dacă mafia o să-i omoare și pe ei, iar tatăl răspunde : “Stai liniștit, acum e iarnă, mafia ucide numai vara”. Când l-am luat de la școală a exclamat:  “Mama, suntem norocoși că nu locuim în Sicilia!”. Apoi mi-a povestit că una dintre colegele lui de clasă nu a venit la școală pentru că a fost în închisoare să-și viziteze tatăl.

Prietenii din România mă întreabă uneori dacă pot veni liniștiți la Napoli în vacanță, iar eu le răspund, ironic, că nu trebuie să își ia vesta antiglonț. E periculos, dar nu e letal, iar expresia “vedi Napoli e poi muori” se traduce astfel, în opinia napoletanilor: “dacă ai văzut Napoli, cu toată frumusețea ei unică, nu mai ai nimic de văzut pe lume, poți muri liniștit”.  Napoli e un oraș unic tocmai pentru că e un loc paradoxal, în care totul e posibil, în bine și în rău, și tocmai de aceea plin de contradicții, un oraș în care frumosul și urâtul sunt două concepte care nu au sens decât împreună. Napoli se poate iubi sau se poate urî, un lucru e sigur: nu te lasă indiferent!

Un prieten de-al meu din România (care trăiește acum la Bruxelles) a avut “curajul” să vină cu familia la Napoli, unde a rămas 10 zile. În prima zi mi-a trimis un sms: “E splendidă frontiera între pitoresc și derizoriu”, iar după câteva zile mi-a scris:  ” Nu ne mai săturăm. E minunat. Am mers la întâmplare prin orașul vechi, fără ghid și fără prejudecăți”.  Recunosc că, întâi am răsuflat ușurată, apoi mi-am spus că a înțeles perfect spiritul orașului.

Mirela Baciu




Of, Vezuviul!

Trăiesc cu vulcanul la fereastră. Minunat, ar zice unii. Intrigant și complicat, spun eu. Știam puține despre Vezuviu înainte de a ajunge aici. Erau informații vagi, cele mai multe legate de ruinele de la Pompei. Mărturisesc că, odată ajunsă în golful orașului Napoli, am privit muntele buclucaș cu încântare și emoție, întrucât decorul era și este cel puțin feeric: de-o parte vulcanul, de cealaltă marea cu insulele Capri și Ischia. Ce mai, ca-n filme!

Treptat, am aflat că namila aceasta sforăitoare e activa și că ar putea sa erupă mâine, peste o lună, peste un an sau peste douăzeci. Practic, oricând. Săptămânalul „Forbes“ a actualizat lista „zonelor calde“ ale planetei, cele care în următorii o sută de ani riscă să dispară.  Napoli, dar şi celelalte orăşele ce înconjoară Vezuviul, ar cădea definitiv victime furiei ucigaşe a lavei incandescente.

Vezuviul cu zapada
Vezuviul cu zapada

E cât de cât liniștitor să știu că este unul dintre cei mai monitorizați vulcani din lume,  inclusiv de un satelit ultra sofisticat. Există, cel puțin pe hârtie, planuri de evacuare a populației, adică vreo patru milioane de locuitori. Mulți pun sub semnul îndoielii eficacitatea planurilor în cauză, tocmai din pricina numărului mare de persoane ce ar trebui salvate.

Dacă e să mă gândesc serios, nu mult, ci doar așa, vreo câteva secunde, mă cam ia cu fiori. Cum tot nu am posibilitatea să fac mare lucru, îmi ramane doar sa iau exemplu de la napoletani, care trăiesc sub semnul fatalismului şi sub oblăduirea lui San Gennaro, sfântul protector al oraşului,  care, de trei ori pe an, face miracole consolatorii prin lichefierea sângelui sacru.

Fără doar și poate, Vezuviul și ruinele sale sunt obiective turistice care se vând bine.  Curioși de pe toate continentele vin să vadă ce măcel a făcut vulcanul la Pompei și la Ercolano în anul 79 după Hristos. Și, dacă au ceva nelămuriri, mai trec și pe la muzeul arheologic virtual, MAV (www.museomav.it), care a fost inaugurat de câțiva ani la Ercolano. Cine e dornic de drumeție, urcă și pe Vezuviu, așa își poate face o imagine cât mai precisă despre ceea ce a fost, este și, eventual, va mai fi.

Doar la Pompei ajung anual peste două milioane de persoane, ceea ce face ca ruinele de aici să fie pe locul doi în preferințele turiștilor ce vizitează vestigiile arheologice din Italia (pe primul loc se află Coloseumul). Atât Pompei, cât și Ercolano fac parte din patrimoniul mondial al UNESCO.

Ca să-mi exorcizez frica, le-am vizitat și eu: mai întâi ruinele de la Pompei, apoi cele de la Ercolano și, în fine, muzeul. A fost interesant și înspăimântător să descopăr cum trăiau romanii acum două mii de ani, înainte ca lava și cenușa vulcanului să le curme viața. Dupa ce am bântuit printre ruine, în lumea reală, am intrat și în cea virtuală, de la muzeu. Acesta din urmă nu este edificiul clasic în care sunt expuse monede sau vase din lut. Nici pe departe! Este o structură care ocupă cinci mii  de metri pătrați.

Traseul virtual are 70 de instalații multimediale, coordonate cu ajutorul unui software original. Pentru amenajarea sălilor, au fost necesari trei ani și s-au cheltuit peste 10 milioane de euro. Vizitatorul evadează în trecut doar cu ajutorul simțurilor: olfactiv, tactil, auditiv și, bineinteles, cel al văzului. Aici bijuteriile din aur sunt holograme și se aude ploaia care cade pe acoperișul caselor. In termele romane, se simte parfumul uleilor cu care se desfătau romanii și se pot șterge cu dosul palmei oglinzile aburite.

 

Vezuviul in nori
Vezuviul in nori

La MAV am și primit lovitura de grație. Am inteles că faza cu exorcizarea nu funcționează, după ce am trecut printr-o perdea de fum ( fog screen). Drăcoșenia asta redă norul toxic incandescent, care i-a carbonizat pe locuitorii din Ercolano ce, speriați, încercau să fugă cu navele pe mare. În acest punct al itinerariului, am înlemnit și cred că aveam o privire la limita dintre disperare și incredulitate. Singurul care se distra era ghidul. Credea că mă îmbărbătează spunându-mi  vorbe dulci de genul: “e impresionat, așa-i?” , “nu vă faceți probleme, toți turiștii se blochează când ajung aici” . Asta da,  consolare! Nu sunt singura care ar fugi cât vede cu ochii.

Ce să mai zic, e evident că Vezuviul mi-e destul de antipatic. Îmi devine cât de cât simpatic doar iarna și doar atunci când vremelnic se acoperă cu un voal de zăpadă. De altfel, aceastea sunt si puținele momente în care l-am fotografiat. Nu de dragul lui, ci al zăpezii care îmi amintește de iernile albe de acasă.




Despre Napoli și napoletani

Locuiesc la Napoli și sunt româncă, o combinație “periculoasă” pentru toți cei care se limitează a judeca un individ în funcție de apartenența etnică sau regională, pentru cei care se grăbesc să judece o comunitate sau chiar un popor atribuindu-i povara unor fapte individuale. Italienii au un proverb care rezumă tocmai această tendință de a generaliza,  fără a face diferențe, tendință care a devenit aproape un curent de opinie.  “fare di tutta l’erba un facscio”, în traducere liberă, a privi toată iarba și a vedea doar cîteva fire…poate cele uscate.

Mă lupt cu prejudecățile, dar nu mă consider o victimă a lor. În Italia mă simt uneori judecată (însă nu tratată în mod discriminatoriu)  pentru că sunt româncă, cu superficialitate și suficiență, pentru că aparțin unei comunități etnice, care, din păcate, a avut prea mare vizibilitate “negativă”,   în presă: în urmă cu vreo 10 ani, pentru că majoritatea prostituatelor care se aflau în Italia erau românce ( acum au evoluat, se numesc “escort” și apar ca martore în procesele lui Berlusconi), iar în ultimii ani pentru că,  nu de puține ori,  conaționalii mei erau autorii unor crime teribile care țineau săptămâni întregi prima pagină a ziarelor.

Pe de altă parte, când merg în țară, și spun că locuiesc la Napoli, sunt judecată pentru că “trăiesc printre camoriști” (ndr. camorra e mafia din regiune),  într-un oraș plin de gunoaie, unde nimeni nu respectă legea. Cineva m-a întrebat dacă e nevoie să te plimbi prin Napoli cu vesta antiglonț. Un fost coleg de presă a scris nu de mult într-un articol că patronul italian al unei terase din Cluj “se credea la Napoli” și nu ceruse nu știu ce autorizație pentru a-și deschide terasa.  În Italia, de la Roma în sus, prejudecățile în ceea ce-i privește pe napoletani și pe meridionali, în general, sunt la ordinea zilei și ajung la dimensiunea lor absurdă când echipa de fotbal de la Napoli joacă în nord. Nu o dată adversarii au scandat lozinci în care implorau vulcanul Vezuviu să erupă și să distrugă orașul.

Soțul meu s-a născut la Napoli și a studiat la Pisa, în Toscana. A auzit de nenumărate ori fraza “nu pari napoletan”, care trebuia să fie un compliment, însă nu era altceva decât o oficializare a unei atitudini discriminatorii. Acum câțiva ani, la Parma, în timpul unui proces și în fața unui martor considerat prea evaziv, judecătorul a pronunțat fraza fatidică: “nu faceți pe napoletanul, nu fiți evaziv”. A urmat un proces în care judecătorul a fost acuzat de denigrare, însă Înalta Curte de Casație a considerat că nu e defăimător să-i spui unuia că face pe napoletanul,  doar pentru că nu e foarte clar în declarații.

Sinceră să fiu, de când sunt în Italia am simțit mai mult prejudecățile pentru simplul fapt că locuiesc în sud, la Napoli, decât pentru că sunt româncă.

Napoletanii sunt ironici și autoironici și doi dintre cei mai mari actori napoletani, Totò și Massimo Troisi, au creat adevărate capodopere cinematografice sau teatrale bazate tocmai pe sterotipurile cu care ceilalți îi definesc. Pe de o parte se află cele așa-zis “pozitive”, tot reductive, dar sunt frumoase. Spre exemplu, că la Napoli e tot timpul soare (asta și datorită unui cântec napoletan cunoscut în lumea întreagă, ‘O sole mio)  și nu plouă niciodată;  că toți napoletanii cântă, tocmai de aceea sunt reprezentați tot timpul cu mandolina în mână; că sunt mari actori, chiar dacă nu fac asta ca profesie, sunt pur și simplu actori în teatrul vieții; că au inventat pizza ( Margherita), tocmai de aceea la Napoli poți mânca cea mai bună pizza, dar poți să bei și cea mai bună cafea.

De cealaltă parte sunt sterotipurile negative.  Napoletanii sunt camorriști, pentru ei legea e facultativă, când mergi la Napoli trebuie să fii cu ochii-n patru pentru că te fură pe stradă, aici nimeni nu lucrează, dar au cel mai mare număr de mașini pe cap de locuitor,  napoletanii sunt șmecheri și arta lor principală e aceea de a-i fraieri pe ceilalți.

Acum să vă spun cum văd eu lucrurile, ca napoletancă adoptată, care trăiește în mijlocul lor de 13 ani.  Spun doar ceea ce am văzut, am auzit, am trăit pe propria piele, fără să judec. Napoletanii sunt tot timpul veseli, vorbesc tare pe stradă de parcă s-ar certa, cântă în cele mai neașteptate momente și situații,  și au ce cânta, să nu uităm că multe dintre cântecele italiene clasice,  renumite în lumea întreagă, (mai ales grație celor trei tenori, Pavarotti, Domingo, Carreras), sunt napoletane : Caruso, ‘O sole mio, Torna a Surriento, Io te vurria vassa, Funiculì funiculà ecc.

Napoletanul își bea cafeaua dimineața în fața Vezuviului cu care stă de vorbă și, în funcție de cât e de limpede sau acoperit de nori, știe în ce stare de spirit e în ziua respectivă.  Napoletanii adoră să mănânce bine și mult. Dacă vă invită la prânz și vă spun că sunteți puțini,  “doar cei din familie”, așteptați-vă la cel puțin 20 de persoane, care vorbesc toate deodată. Pentru șoferii napoletani semnele de circulație sunt doar obiecte de decor, iar culorile semaforului sunt făcute doar pentru a da o pată de culoare vieții. La Napoli și doar la Napoli veți vedea pe o motoretă mama, tata și doi copii, obligatoriu fără cască.  Aici au inventat,  acum câțiva ani,  tricoul cu semnul centurii de siguranță imprimat, pentru a-i păcăli pe polițiștiși, și a avut mare succes (unii susțin că a fost doar un experiment sociologic, dar nimeni nu crede).

La Napoli există încă pe străzi mici altare dedicate lui Maradona, pentru care napoletanul are un adevărat cult.  În unul dintre ele, au pus o ampolă pe care scrie: “Lacrimile lui Maradona vărsate când a plecat din Napoli”. Orice napoletan care se improvizează ghid turistic te va duce aici și îți va vorbi ore întregi despre Maradona.

În urmă cu câteva luni, niște indivizi au schimbat peste noapte indicațiile stradale spre principalele monumente ale orașului și i-au îndreptat pe turiști spre cartierele rău famate unde îî așteptau hoții. E inutil să vă spun că știrea a făcut înconjurul lumii. La Napoli rata șomajului ajunge la aproape 50%, dar singurii cerșetori sunt romii noștri. Arta de “a se descurca” e recunoscută oficial aici, napoletanii se descurcă în orice situație și găsesc soluții la orice problemă, fără să-și piardă speranța sau răbdarea. Napoletanii se roagă la San Gennaro, sfântul protector al orașului, să facă din când în când câte o minune, dar și să le trimită noaptea, în vis, numerele câștigătoare la loto.

La Napoli și doar la Napoli doamnele sunt salutate,  de către domni,  cu:  “Signora bella, buongiorno”, indiferent de vîrstă sau de cât de generoasă a fost mama natură cu ele.

Napoli e un imens și fascinant teatru uman, la poalele Vezuviului, e un oraș de care turiștii se îndrăgostesc iremediabil. Inspirat de atâta frumusețe, se pare că Goethe ar fi rostit, în 1787, faimoasa frază: Vedi Napoli e poi muori. (Vezi Napoli și apoi mori). Napoletanii  sunt convinși că semnificatul acestor cuvinte poate fi unul singur:  după ce ai văzut atâta frumusețe, poți să mori liniștit,  pentru că nu-ți mai rămâne nimic de văzut.

Anche a me qui sembra di essere un altro. Dunque le cose sono due: o ero pazzo prima di giungere qui, oppure lo sono adesso.“ – See more at: http://www.italnews.info/2011/01/04/vedi-napoli-e-poi-muori/#sthash.Q5mv5TZd.dpuf