1

Pino Daniele și soarele amar din Napoli…

Am început să iubesc Napoli,  doar atunci când am încetat să-l înțeleg. Mi-a trebuit mult timp și multă răbdare. O vreme l-am judecat aspru, l-am criticat, l-am hulit, simțeam,  cu adevărat,  insuportabilă acea ușurătate a ființei napoletane,  care părea, la prima vedere,  grăbită, doar superficialitate și nepăsare. În fiecare săptămână,  îmi propuneam să plec din orașul ăsta haotic, gălagios, dezordonat, dezarmant de…ilogic. Parcă nimic nu putea fi explicat, sau justificat,  cu ajutorul logicii, al rațiunii, orașul era o realitate aparte, care funcționa după legi proprii, în care totul era posibil și totul devenea imposibil, dar și indescifrabil, pentru “nevorbitorii” acestui limbaj secret și ai limbii napoletane (napoletana e primul dialect italian declarat oficial limbă). Contradicțiile și paradoxurile fac parte din natura intrinsecă a acestui loc, ai cărui oameni trăiesc zilnic infernul și paradisul, frumusețea desăvârșită și degradarea absolută, iubirea viscerală și dorința de a pleca cât mai departe. Prietenii mei napoletani îmi spuneau,  adesea,  că,  numai cine se naște aici,  poate iubi orașul ăsta, e chestie de ADN, altfel se întâmplă inevitabilul: cazi în capcana locurilor comune, a stereotipurilor cu care toți italienii, și nu numai, judecă Napoli, pentru că nu sunt în stare să-l iubească.


SpaccanapoliNu e adevărat că orașul ăsta, ori îl iubești, ori îl urăști. Știu că e un paradox, dar cred că nu poți iubi Napoli,  dacă nu îl urăști un pic. Dacă nu te doare indiferența, degradarea, nepăsarea celor din jur. Dacă nu vezi mizeria și te încăpățânezi să admiri doar frumusețea cu adevărat unică a acestui oraș. Eu am ajuns să-l iubesc,  pentru că, mai întâi,  l-am urât. Acum, după toți ani ăștia îmi dau seama că m-am apropiat de el, în modul cel mai neinspirat cu putință. Veneam din Transilvania, eram disciplinată, ordonată, punctuală, m-au botezat, imediat, cu evidentă ironie, nemțoaica. Căutam la Napoli o realitate în care să mă pot adapta cu ușurință, cu tot bagajul meu de valori, principii, idei… Eram rigidă și intransigentă. Mă enerva când aveam întâlnire cu cineva și auzeam fraza: hai să ne întâlnim pe la…cinci sau după cinci, care putea însemna șase, cinci jumătate, putea însemna orice. Era totul relativ și foarte elastic. Îmi dau seama că mă agățam de niște detalii,  pe care un napoletan adevărat refuză să le vadă, prins fiind de esența lucrurilor.  Priveam golful și marea, de o frumusețe compleșitoare, dar vedeam doar Vezuviul sumbru și amenințător, și nu puteam înțelege cum reușeau napoletanii să își savureze cafeaua așezați, pe o terasă, la poalele Vulcanului. Mă plimbam pe străzi, urcam scări,  care leagă infernul de paradis, mă uitam la altarele dedicate lui Maradona, pe care le găsești la tot pasul în centrul vechi,  priveam ampolele,  care conțineau lacrimile lui Maradona vărsate atunci când a plecat de la Napoli și zâmbeam cu aroganță. Traversam Spaccanapoli,  strada principală a orașului vechi, care, încă din antichitate,  îl divide, între nord și sud,  și nu vedeam altceva decât contradicțiile, incongruențele, când, de fapt, trebuia să privesc doar armonia perfectă între frumusețe și negația ei. Continuam să judec orașul ăsta și să mă pierd în detalii. Rămâneam,  încă,  prea departe de sufletul lui. 


live napoliApoi,  într-o zi, am auzit un cântec. Se numește Napule è. Știu că o să spuneți că nu te poți îndrăgosti de un loc,  doar pentru că ai ascultat un cântec! Mie mi s-a întâmplat. A fost un fel de revelatie, care m-a ajutat să înțeleg că pierdeam vremea,  încercând să înțeleg orașul ăsta, cu mintea și cu rațiunea pură. Sosise momentul să-mi pun la treabă simțurile și să simt orașul, să-i ascult inima. M-a ajutat Pino Daniele, unul dintre cei mai mari artiști napoletani,  chitarist de excepție,  compozitor și cântăreț,  care a ajuns să se identifice, de-a lungul anilor, cu acest loc.  M-a luat de mână, în mod imaginar, și m-a însoțit, cu muzica lui,  prin aceleași locuri în care trecusem,  de multe ori,  înainte, fără să văd nimic. Am început să ascult vocea,  plină de muzică,  a străzii și să nu aud doar zgomotul. Am început să adulmec parfumuri, mirosuri, arome, atât de intense încât se impregnaseră în zidurile umede, degradate,  găurite,  pe alocuri,  de gloanțe încă fumegânde… Am învățat să disting culori, nuanțe, sunete, melodii, uneori melancolice, alteori euforice, cu care orașul îmi vorbea.

funeraliiAcum câteva zile, a murit, brusc, Pino Daniele, din cauza unui infarct. Avea 59 de ani. Ceea ce s-a întâmplat la Napoli,  după moartea lui,  e greu de imaginat și mult mai greu de povestit. Mi-am dat seama de asta încercând să-i explic mamei mele totul: că primarul a declarat doliu citadin, că drapelele au fost coborâte în bernă, că au avut loc două funeralii, unul la Roma și altul la Napoli, că două zile la rând s-au organizat la Napoli, în Piazza Plebiscito, piața principală a orașului, flash mob-uri la care au participat peste 50.000 de persoane. Tot atâtea voci care au cântat,  până noaptea târziu,  cântecele lui Pino Daniele. Pizzeriile din Napoli i-au dedicat o pizza specială. Înaintea meciului de fotbal care avut loc la Napoli, tot stadionul a cântat Napule è, care va deveni, probabil, imnul echipei. La inmormântare au participat peste 150.000 de persoane. Am văzut copii plângând împreună cu bunicii lor.  După încheierea ceremoniei funebre, oamenii au rămas în piață să cânte, împreună cu Pino Daniele, a cărui voce a răsunat în tot orașul, până târziu în noapte.  Zeci de mii de persoane au semnat petiții on line adresate primarului din Napoli pentru a da unei străzi sau unei piețe numele lui Pino Daniele. În toate stațiile de metrou s-a difuzat zilele astea muzica lui și era atât de emoționant să vezi cum călătorii începeau să cânte spontan, urcând sau coborând scările rulante, sau în metrou, într-un fel de concert improvizat, dar atât de tulburător.

În 1981, Pino Daniele a organizat primul său mare concert la Napoli, în Piazza Plebiscito. În 7 ianuarie 2015, cercul s-a închis, în mod simbolic, o dată cu funeraliile sale, care au avut loc în aceeași piață.

eric claptonNu încercați să înțelegeți tot ceea ce s-a întâmplat la Napoli zilele astea, așa cum au încercat s-o facă varii opinioniști, sociologi sau psihologi, care, după multe dezbateri,  au decretat, în cele din urmă, că “doar la Napoli se putea întâmpla un astfel de fenomen”, doar Napoli putea dărui atâta iubire, în mod visceral și irațional, celui care a iubit orașul ăsta,  cu disperare și melancolie,  care a cântat în napoletană, pe acorduri complexe, ce îmbinau muzica clasică napoletană, jazzul, blues-ul, rock-ul, a cântat în italiană, a devenit internațional (a cântat, spre exemplu,  cu Eric Clapton, care i-a dedicat, zilele astea, un cântec),  dar a rămas napoletan. Chiar dacă a plecat din Napoli acum 35 de ani, s-a mutat la Roma, unde a trăit până anul trecut, când s-a retras în Toscana. Departe de Napoli, doar fizic, pentru că înlăuntrul său a rămas cel mai mare poet al sufletului napoletan, unic în felul său, tocmai pentru că simțea ce dulce povară era iubirea sa disperată pentru orașul acesta,  plin de contradicții, în care soarele e, uneori, amar.

Știu că e o nebunie să traduci un cântec scris în napoletană, un cântec care e,  de fapt,  coloana sonoră a acestui oraș,  și să reușești să îi surprinzi…esența,  dincolo de cuvinte. O să încerc, totuși. Iată cum sună în napoletană:

Napule è mille culure
Napule è mille paure
Napule è a voce de’ criature 
Che saglie chianu chianu
E tu sai ca’ nun si sulo

Napule è nu sole amaro
Napule è addore e’ mare
Napule è na’ carta sporca 
E nisciuno se ne importa 
E ognuno aspetta a’ sciorta

Napule è na’ camminata
Int’ e viche miezo all’ate
Napule è tutto nu suonno 
E a’ sape tutto o’ munno 
Ma nun sanno a’ verità.

Napoli e mii de culori/Napoli e mii de spaime/Napoli e vocea copiilor/ Care devine tot mai puternică/ Și atunci simți că nu ești singur./ Napoli e un soare amar/ Napoli e parfumul mării,/ Napoli e o hârtie murdară/ De care nu-i pasă nimănui,/ Pentru că fiecare își așteaptă norocul. /Napoli e o plimbare, pe străduțe, în mijlocul celorlalți, /Napoli e un vis /Pe care îl cunoaște o lume întreagă /Dar nimeni nu știe adevărul…

Ascultați cântecul, în versiunea live, realizată de Pino Daniele, împreună cu Eric Clapton, în 2011.

Play napule




Despre Napoli și napoletani

Locuiesc la Napoli și sunt româncă, o combinație “periculoasă” pentru toți cei care se limitează a judeca un individ în funcție de apartenența etnică sau regională, pentru cei care se grăbesc să judece o comunitate sau chiar un popor atribuindu-i povara unor fapte individuale. Italienii au un proverb care rezumă tocmai această tendință de a generaliza,  fără a face diferențe, tendință care a devenit aproape un curent de opinie.  “fare di tutta l’erba un facscio”, în traducere liberă, a privi toată iarba și a vedea doar cîteva fire…poate cele uscate.

Mă lupt cu prejudecățile, dar nu mă consider o victimă a lor. În Italia mă simt uneori judecată (însă nu tratată în mod discriminatoriu)  pentru că sunt româncă, cu superficialitate și suficiență, pentru că aparțin unei comunități etnice, care, din păcate, a avut prea mare vizibilitate “negativă”,   în presă: în urmă cu vreo 10 ani, pentru că majoritatea prostituatelor care se aflau în Italia erau românce ( acum au evoluat, se numesc “escort” și apar ca martore în procesele lui Berlusconi), iar în ultimii ani pentru că,  nu de puține ori,  conaționalii mei erau autorii unor crime teribile care țineau săptămâni întregi prima pagină a ziarelor.

Pe de altă parte, când merg în țară, și spun că locuiesc la Napoli, sunt judecată pentru că “trăiesc printre camoriști” (ndr. camorra e mafia din regiune),  într-un oraș plin de gunoaie, unde nimeni nu respectă legea. Cineva m-a întrebat dacă e nevoie să te plimbi prin Napoli cu vesta antiglonț. Un fost coleg de presă a scris nu de mult într-un articol că patronul italian al unei terase din Cluj “se credea la Napoli” și nu ceruse nu știu ce autorizație pentru a-și deschide terasa.  În Italia, de la Roma în sus, prejudecățile în ceea ce-i privește pe napoletani și pe meridionali, în general, sunt la ordinea zilei și ajung la dimensiunea lor absurdă când echipa de fotbal de la Napoli joacă în nord. Nu o dată adversarii au scandat lozinci în care implorau vulcanul Vezuviu să erupă și să distrugă orașul.

Soțul meu s-a născut la Napoli și a studiat la Pisa, în Toscana. A auzit de nenumărate ori fraza “nu pari napoletan”, care trebuia să fie un compliment, însă nu era altceva decât o oficializare a unei atitudini discriminatorii. Acum câțiva ani, la Parma, în timpul unui proces și în fața unui martor considerat prea evaziv, judecătorul a pronunțat fraza fatidică: “nu faceți pe napoletanul, nu fiți evaziv”. A urmat un proces în care judecătorul a fost acuzat de denigrare, însă Înalta Curte de Casație a considerat că nu e defăimător să-i spui unuia că face pe napoletanul,  doar pentru că nu e foarte clar în declarații.

Sinceră să fiu, de când sunt în Italia am simțit mai mult prejudecățile pentru simplul fapt că locuiesc în sud, la Napoli, decât pentru că sunt româncă.

Napoletanii sunt ironici și autoironici și doi dintre cei mai mari actori napoletani, Totò și Massimo Troisi, au creat adevărate capodopere cinematografice sau teatrale bazate tocmai pe sterotipurile cu care ceilalți îi definesc. Pe de o parte se află cele așa-zis “pozitive”, tot reductive, dar sunt frumoase. Spre exemplu, că la Napoli e tot timpul soare (asta și datorită unui cântec napoletan cunoscut în lumea întreagă, ‘O sole mio)  și nu plouă niciodată;  că toți napoletanii cântă, tocmai de aceea sunt reprezentați tot timpul cu mandolina în mână; că sunt mari actori, chiar dacă nu fac asta ca profesie, sunt pur și simplu actori în teatrul vieții; că au inventat pizza ( Margherita), tocmai de aceea la Napoli poți mânca cea mai bună pizza, dar poți să bei și cea mai bună cafea.

De cealaltă parte sunt sterotipurile negative.  Napoletanii sunt camorriști, pentru ei legea e facultativă, când mergi la Napoli trebuie să fii cu ochii-n patru pentru că te fură pe stradă, aici nimeni nu lucrează, dar au cel mai mare număr de mașini pe cap de locuitor,  napoletanii sunt șmecheri și arta lor principală e aceea de a-i fraieri pe ceilalți.

Acum să vă spun cum văd eu lucrurile, ca napoletancă adoptată, care trăiește în mijlocul lor de 13 ani.  Spun doar ceea ce am văzut, am auzit, am trăit pe propria piele, fără să judec. Napoletanii sunt tot timpul veseli, vorbesc tare pe stradă de parcă s-ar certa, cântă în cele mai neașteptate momente și situații,  și au ce cânta, să nu uităm că multe dintre cântecele italiene clasice,  renumite în lumea întreagă, (mai ales grație celor trei tenori, Pavarotti, Domingo, Carreras), sunt napoletane : Caruso, ‘O sole mio, Torna a Surriento, Io te vurria vassa, Funiculì funiculà ecc.

Napoletanul își bea cafeaua dimineața în fața Vezuviului cu care stă de vorbă și, în funcție de cât e de limpede sau acoperit de nori, știe în ce stare de spirit e în ziua respectivă.  Napoletanii adoră să mănânce bine și mult. Dacă vă invită la prânz și vă spun că sunteți puțini,  “doar cei din familie”, așteptați-vă la cel puțin 20 de persoane, care vorbesc toate deodată. Pentru șoferii napoletani semnele de circulație sunt doar obiecte de decor, iar culorile semaforului sunt făcute doar pentru a da o pată de culoare vieții. La Napoli și doar la Napoli veți vedea pe o motoretă mama, tata și doi copii, obligatoriu fără cască.  Aici au inventat,  acum câțiva ani,  tricoul cu semnul centurii de siguranță imprimat, pentru a-i păcăli pe polițiștiși, și a avut mare succes (unii susțin că a fost doar un experiment sociologic, dar nimeni nu crede).

La Napoli există încă pe străzi mici altare dedicate lui Maradona, pentru care napoletanul are un adevărat cult.  În unul dintre ele, au pus o ampolă pe care scrie: “Lacrimile lui Maradona vărsate când a plecat din Napoli”. Orice napoletan care se improvizează ghid turistic te va duce aici și îți va vorbi ore întregi despre Maradona.

În urmă cu câteva luni, niște indivizi au schimbat peste noapte indicațiile stradale spre principalele monumente ale orașului și i-au îndreptat pe turiști spre cartierele rău famate unde îî așteptau hoții. E inutil să vă spun că știrea a făcut înconjurul lumii. La Napoli rata șomajului ajunge la aproape 50%, dar singurii cerșetori sunt romii noștri. Arta de “a se descurca” e recunoscută oficial aici, napoletanii se descurcă în orice situație și găsesc soluții la orice problemă, fără să-și piardă speranța sau răbdarea. Napoletanii se roagă la San Gennaro, sfântul protector al orașului, să facă din când în când câte o minune, dar și să le trimită noaptea, în vis, numerele câștigătoare la loto.

La Napoli și doar la Napoli doamnele sunt salutate,  de către domni,  cu:  “Signora bella, buongiorno”, indiferent de vîrstă sau de cât de generoasă a fost mama natură cu ele.

Napoli e un imens și fascinant teatru uman, la poalele Vezuviului, e un oraș de care turiștii se îndrăgostesc iremediabil. Inspirat de atâta frumusețe, se pare că Goethe ar fi rostit, în 1787, faimoasa frază: Vedi Napoli e poi muori. (Vezi Napoli și apoi mori). Napoletanii  sunt convinși că semnificatul acestor cuvinte poate fi unul singur:  după ce ai văzut atâta frumusețe, poți să mori liniștit,  pentru că nu-ți mai rămâne nimic de văzut.

Anche a me qui sembra di essere un altro. Dunque le cose sono due: o ero pazzo prima di giungere qui, oppure lo sono adesso.“ – See more at: http://www.italnews.info/2011/01/04/vedi-napoli-e-poi-muori/#sthash.Q5mv5TZd.dpuf