Astăzi nu ar fi trebuit să ies din casă,  ar fi trebuit să mă feresc de influxurile negative ale persoanelor, care mi-ar putea aduce ghinion și ar putea provoca întâmplări nefaste în viața mea, de pisicile negre care îmi trec prin față,  de umbrelele deschise în casă, de scările pe sub care nu ar trebui să merg, de sarea vărsată pe masă.

Ar fi trebuit să mă înarmez cu amulete eficiente, cum ar fi un corn roșu, din coral, despre care istoricii afirmă că era purtată încă din vremea romanilor, și că ar implica un simbolism falic, ca expresie a fertilității menite să învingă orice primejdii. Pentru italieni, combinația zilei de vineri cu numărul 17 reprezintă chintesența nenorocului și a întâmplărilor nefaste.

Avioanele companiei Alitalia nu au rândul cu numărul 17, iar hotelurile nu au camerele cu același număr. În Italia, autostrada A17, care leagă Roma de Fiumicino, e indicată pe inscripțiile stradale doar cu litera A, ca și cum simpla vedere a numărului 17 ar putea influența starea de spirit a șoferilor.

La Napoli,  există o carte specială de vise,  numită Smorfia, care conține 90 de numere, de jucat la Loto, fiecare vis fiind deslușit de către adevărați maeștri ai oniricului magic și identificat cu un număr.  17 , spre exemplu, reprezintă disgrazia, nenorocirea. Iar dacă o zi de 17 cade într-o vineri, e semn rău și e tratat ca atare: nu se fixează întâlniri și nu se iau decizii importante în această zi, nu se stă la o masă sau într-o încăpere cu 17 persoane, nu se urcă 17 trepte, nu se mănâncă dintr-o farfurie în care sunt 17 bucăți de pâine, spre exemplu.  La Napoli,  nu o să întâlniți nicio mireasă într-o zi de vineri, 17  și niciun student care să se prezinte la un examen în această zi. Chiar dacă e greu de imaginat că vreun profesor napoletan programează examene într-o astfel de zi.

Știu că sunteți tentați să judecați cu superioritate și cu aroganță intelectuală astfel de manifestări populare,  care țin de superstiții și prejudecăți, pentru că am făcut-o și eu. Trebuie să știți, însă,  că există un termen grec care explică, din punct de vedere psihologic, teama de numărul 17. Se numește eptacaidecafobie și are origini care se pierd în timp. În Grecia antică, numărul 17 era detestat de către urmașii lui Pitagora, pentru că era situat între numerele 16 și 18, considerate perfecte. În Vechiul Testament, apare scris că Potopul a început în ziua 17 a celei de-a doua luni. Pe mormintele din Roma antică,  exista inscripția VIXI (care însemna am trăit, am murit). În Evul Mediu, din cauza analfabetismului, inscripția a fost confundată cu numărul roman XVII și i s-au atribuit valențe negative. Asocierea numărului 17 cu o zi de vineri e considerată încărcată de nefericire,  pentru că amintește ziua în care a fost răstignit Isus.

“Experții” în superstiții susțin că, într-o zi de vineri,  ar fi avut loc mai multe evenimente cruciale pentru umanitate, menționate în Biblie: Diavolul ar fi ispitit-o pe Eva, în paradis, într-o zi de vineri, iar Templul lui Solomon ar fi fost distrus tot vinerea. Mai mult, se pare că în Roma Antică execuțiile capitale aveau loc…vinerea!

Pentru a combate astfel de superstiții, în fiecare an,  într-o zi de vineri, 17, la ora 17.17 se sărbătorește Ziua de luptă împotriva superstițiilor, organizată de către Comitetul Italian de Control al Afirmațiilor Paranormale (da, există, încă din anul 1989,  un astfel de comitet!). Manifestările organizate sunt o adevărată sfidare a ghinionului,   cu probe prin care participanții vor să demonstreze că nu există nici un motiv să ne temem de ziua de vineri, 17.  Cei mai curajoși vin îmbrăcați în mov (culoare interzisă în teatru, pentru că aduce ghinion), sparg oglinzi, varsă sare pe jos cu o mână și deschid o umbrelă cu cealaltă sau trec pe sub o scară deschisă. Unii își dăruiesc altora o broșă, pentru care spun doar “mulțumesc”,  fără să facă acel gest ritualic indispensabil pentru superstițioși: la Napoli, cei care primesc o broșă în dar,  trebuie să înțepe cu ea degetul celui care le-a dăruit-o, pentru a se asigura că, în acest fel, darul nu îi va despărți.

Potrivit ultimului sondaj realizat de Barometrul Comisiei Europene, având ca temă știința și cercetarea, italienii sunt printre cei mai superstițioși europeni, fiind depășiți doar de către letoni și cehi. 58 % dintre italieni au admis faptul că sunt atrași de idei iraționale și superstiții, în condițiile în care media europeană este de 40%.

Unul dintre cei mai mari scriitori napoletani, Eduardo de Filippo, obișnuia să spună că a fi superstițioși ține de ignoranță, dar,  a nu fi,  aduce ghinion. Marele filozof, istoric și critic literar Benedetto Croce spunea adesea prietenilor, atunci când vorbea despre superstiții:  nu cred, dar sunt precaut. 

Nici eu nu cred, dar azi-dimineață, când telefonul m-a avertizat că e vineri, 17, m-am gândit că, poate, ar trebui să-mi organizez ziua în funcție de acest “detaliu”  numeric, apoi mi-am spus că sunt în România, nu la Napoli,  și că superstițiile sunt legate de locurile care le-au generat, iar ghinionul ține cont de coordonatele geografice sau cultural-populare. Dacă ar fi fost vineri, 13, poate că ar fi trebuit să fiu atentă la pisica neagră de la bloc,  care îmi iese mereu în cale.

In quarta elementare, mio figlio ha dovuto scrivere un tema sull’olocausto e raccontare, a parole sue, cosa sa del genocidio ebreo. Ha scritto 6 pagine, in cui ha parlato delle deportazioni, dei campi di concentramento e di sterminio, delle leggi razziali e del nazismo,  dello Shoah e della Notte dei Cristalli, dei quasi 5 milioni di ebrei morti. Poi ha fatto un elenco dei libri e dei film che trattano questo tema, molti di quali li aveva visti insieme a me o al padre. Ha detto che l’ha commosso particolarmente Jakob il Bugiardo e il Bambino con pigiama a righe, ma anche Il Pianista e la Chiave di Sara. Prima di concludere ha aggiunto: “Ricordiamo che nella storia c’è stato un altro genocidio, quello del popolo armeno, alla fine del novecento e poi nel 1915, in cui sono morte 2 milioni di persone” e citava un libro di cui gli avevo parlato molto e dal quale gli avevo letto alcune pagine, Il libro dei sussuri, di Varujan Vosganian, un amico di famiglia e, come ha scritto lui, “un amico di mamma”.

Lo so che sembra difficile da credere che un tema sull’olocausto di un bambino di 9 anni possa fare riferimento al genocidio armeno,  ma vi assicuro che è tutto vero e che, purtroppo, le maestre non hanno apprezzato tanto il suo lavoro, disorientate da una complessità che non si aspettavano.

Papa Francesco ha dichiarato pubblicamente, a 100 anni dal suo inizio, nel 1915,  che il primo genocidio del ventesimo secolo è stato quello del popolo armeno, il primo popolo cristiano, e che furono uccisi vescovi, sacerdoti, religiosi, donne, uomini, anziani e persino bambini e malati indifesi. Mi sono ricordata il tema di mio figlio, ma soprattutto Il libro dei sussurri, uno dei più bei libri che abbia mai letto, una delle rare testimonianze letterarie sul destino tragico del popolo armeno. L’autore, Varujan Vosganian,  è una personalità marcante, originale e complessa,  della società rumena: politico, economista, matematico, professore universitario e poeta, è stato per due anni ministro delle Finanze in Romania ed è attualmente membro del Senato. Lo conosco da quasi vent’anni, so che molti di questi li ha passati a scrivere il suo libro, risultato di un lungo, sofferto e tormentato processo catartico, scavando nella memoria alla ricerca dolorosa dei suoni, gli odori, i fuochi, i motti, i ricordi, i sogni, i sacri cerimoniali, i rimpianti, i fantasmi, i racconti della sua famiglia di armeni e del suo popolo.

Varujan Vosganian è nato nel 1958, già nella seconda generazione degli armeni della sua famiglia venuti al mondo in Romania,  dopo la fuga dall’Anatolia delle origini. Una storia vecchia di trecento anni, di una famiglia di principi, monaci, commercianti, pastori e intellettuali,  ricostruita tramite le vicende narrate al piccolo Varujan dal nonno Garabet, il cultore della memoria della sua famiglia e del suo popolo.   Si tratta prima di tutto della tragedia del popolo armeno, ma anche della tragedia del popolo romeno, di tutti coloro che hanno subito la storia, invece di viverla, ha detto l’autore. Tutti i personaggi sono reali, gli accadimenti che hanno vissuto sono reali e proprio per questo Il libro dei sussurri appare così inverosimile, proprio perché è reale. “Non mi sarei arrischiato a scrivere di tutto questo, se non vi fosse stato un fondo di spietata realtà”, dice Vosganian.  E’ una storia che supera i confini della Romania, perché gli armeni, come gli ebrei, sono sempre stati “erranti”, sospinti da persecuzioni e intolleranza. Non è un romanzo storico, né un memoriale quello che intendeva scrivere l’autore, ma una specie di libro sacro, che viene sussurrato, ascoltato e poi riscritto. Un testamento, il resoconto di una promessa o di un’avverata predizione. “Ma che cosa sussurri?”, chiedeva il piccolo Vosganian al nonno Garabet dall’eloquio seducente. “Leggo”. “Come leggi? E il libro dov’è?”. “Non ne ho più bisogno. Lo conosco a memoria”, sentenziava enigmatico il vecchio. E il bambino, insoddisfatto: “Va bene, ma come si chiama questo libro? Chi l’ha scritto?”. “Forse tu, un bel giorno”.

Le prime parole del libro sono proprio quelle del nonno Garabet: “Non ci distinguiamo per quello che siamo, ma per i morti che ognuno di noi piange“. Lo stesso che,  di tutto il secolo in cui viveva, aveva capito solo che era difficile morire nella stessa terra in cui eri nato. 

I primi pogrom di fine Ottocento, il genocidio del 1915, le deportazioni e l’esilio, l’educazione europea e l’emigrazione in Romania, il collaborazionismo nazista, l’invasione dell’Armata Rossa, la dittatura di Ceaușescu, la rivoluzione anticomunista del 1989, sono tutti capitoli della grande saga storica e famigliare, ricostruita con lucidità e sofferenza, in una tonalità intima, profonda, grave,  sussurrata. Ho passato l’infanzia in un mondo di sussurri, scrive il narratore. Per il bambino che era, sempre in ascolto, il sussurro significava cautela, prudenza, sospetto, accortezza, ma anche tenerezza, preghiera, profezia.

Il libro dei sussurri non si può raccontare o riassumere, perché è così vasto, così ricco, così fuori dal comune, con i suoi personaggi indimenticabili e le sue storie favolose, come quella di alcuni vecchi armeni che, per parlare liberamente, si nascondono in una cripta. O quella del piccolo Varujan che colleziona francobolli, ma ogni francobollo rappresenta un armeno in esilio. O la storia del nonno Garabet, il destinatario dei pacchetti misteriosi che contengono i cavallini di legno – e solo lui sa che ogni cavallino è un morto, una storia di una vendetta eseguita,  per non lasciar impuniti i responsabili dei massacri degli armeni.

Pubblicato nel 2009, Il libro dei sussurri ha ottenuto sin da subito uno straordinario successo di critica, tanto da essere considerato uno dei capolavori della letteratura romena post-comunista e da essere nominato come proposta rumena al premio Nobel.

Tradotto in 20 lingue, italiano incluso (pubblicato da Keller Editore), il libro sarà, il 21 aprile, il protagonista del Festival della letteratura di Berlino, nella giornata dedicata alla memoria del genocidio armeno, a 100 anni dal suo inizio.  Quel giorno, in più città del mondo saranno letti il settimo e l’ottavo capitolo del Libro dei sussurri,  un libro indimenticabile per non dimenticare, nella giornata mondiale della lettura.

Întoarcerile sunt,  întotdeauna, copleșitoare,  dacă plecarea nu a fost o fugă eliberatoare. Când fugi,  nu ai voie să te uiți în urmă sau să te întorci din drum,  te desprinzi de locuri, oameni și amintiri pentru că știi că te vor stânjeni, te vor împovăra și tocmai instinctul de auto-conservare îți dictează să te””, într-un alt loc, o altă limbă, lângă oameni de care nu te vor lega amintiri covârșitoare.  Atunci când îți dai seama că totul a fost, de fapt, o iluzie, că fuga nu a fost, nicidecum, eliberatoare, nu-ți rămâne decât să-ți dorești, la fel ca marele George Emil Palade,  ca,  după moarte, cenușa să-ți fie împrăștiată, în patru zări, în Munții Carpați, de pe Vârful cu Dor…

Când pleci cu gândul obsedant că, mai devreme sau mai târziu, te vei întoarce,  că e o plecare provizorie, pentru că cei dragi au rămas, te adaptezi doar tehnic, birocratic, ai acte în regulă, care îți dau confort și siguranță, dar nu te pot apăra de dorul care te macină. Îți creezi o insulă,  în care să te simți protejat, pe care o umpli până la refuz de tot ceea ce te ține legat de țara ta, ca un cordon ombilical invizibil: de la cărți, icoane, fețe de masă brodate, fotografii de familie, la cămara plină de toate aromele care îți îndulcesc dorurile. Se știe că dragostea și dorul de casă trec, în mod inevitabil, prin stomac. De sărbătoarea națională te îmbraci în tricolor, plângi pe acorduri populare și îți iei antidotul culinar al dorului: sarmale, mititei și bere. Vrei cu orice preț să te simți mândru că ești român, nu în țara ta, ci dincolo,  și nu în micul tău univers, deloc mărunt, ci în mijlocul celor care te judecă uneori tocmai pentru că ești român. Nu e atât de greu să fii român printre străini, ci să rămâi român, să nu cazi tentației de a deveni tu însuți aspru judecător, să critici România, în care visezi să te întorci. E o stare a paradoxurilor și a sentimentelor contradictorii, pentru că oscilezi permanent între integrare socială și auto-izolare afectivă. Știi că, în cele din urmă,  te vei întoarce în România, în casa pe care ți-ai înălțat-o,  făcând sacrificii pe care doar tu le cunoști, și vei continua să trăiești,  spunându-ți că toți ani aceștia au fost o paranteză sau un șir de paranteze, indispensabile, dar închise, poate,  definitiv. 

Se întâmplă să pleci, pur și simplu, nu să fugi și nici să pleci convins că te vei întoarce, vezi plecarea ca pe o aventură existențială, care te formează și te completează. Pleci în căutarea unei iubiri, a unui loc de îndrăgit, a unui poet de descifrat, a unei lumi căreia să-i aparții, fără să te negi, să te anulezi, să te abandonezi. O lume pe care să o decoperi pe măsură ce te descoperi. Devii, treptat, bilingv, visezi în două limbi, citești în două limbi, iubești și urăști în două limbi. Începi să înțelegi că integrarea este echivalentă cu capacitatea de adaptare la o altă realitate culturală, socială sau afectivă,  dar și că cetățenia îți dă sentimentul de apartenență la o țară, dar nu la o patrie. Patria ta rămâne limba română, și simți că anumite lucruri le poți spune doar în limba ta, că iubirea e sinonimă cu amore, cu love sau cu lieben doar la nivel lingvistic, dar că le despart o mulțime de nuanțe și emoții, că îl preferi pe Nichita Stănescu nerăstălmăcit, așa cum nerăstălmăcit ți-e sufletul, atunci când te întorci în locurile în care ai trăit,  până când ți s-a părut că nu te mai cuprindeau. 

Se întâmplă ca, atunci când te aștepți mai puțin, citind scrisori vechi, să dai peste tine, cea de odinioară, tăinuită în vreun colț al sufletului,  și să te întrebi, contrariată, care ești tu, cea adevărată, cea în care te recunoști, limpede, fără umbre, fără dedublări, fără imagini nedeslușite? Mai există, oare? Regăsești frânturi în cărțile pe care le-ai citit, de mult, și pe care le recitești de parcă ai încerca să te “răsfoiești” pe tine, întorcând,  nerăbdătoare, paginile;  în scrisorile pe care le-ai scris sau le-ai primit, în locurile de unde ai plecat și unde te-ai întors, în oamenii în care ai lăsat o parte din tine, atunci când credeai că cea mai sublimă formă de risipă e iubirea.  

Pentru toate acestea,  întoarcerile devin, uneori,  copleșitoare,  iar plecările,  eliberatoare.

Da quando vivo in Italia ho dovuto adattare a modo mio il famoso detto “Natale con i tuoi, Pasqua con chi vuoi”. In realtà, passo il Natale con i miei, italiani, e Pasqua con i miei, rumeni.  Perciò mi sento come due metà che formano un intero, mai perfetto, ma tutto sommato completo.

Dopo tanti anni ancora adesso, quando si avvicina Pasqua o Natale, mi si chiede se anche noi, gli ortodossi, le festeggiamo e cosa celebriamo, se è la stessa nascita di Gesù e la stessa Resurrezione. Cambiano ovviamente i rituali religiosi e le tradizioni ma il significato delle feste è praticamente lo stesso. La Pasqua Ortodossa in particolare, non si festeggia quasi mai nello stesso giorno di quella Cattolica.

Può capitare qualche rara coincidenza di date ma più spesso cade una settimana dopo la Pasqua Cattolica e qualche altra volta anche un mese dopo. La spiegazione è legata ai diversi calendari che sono riconosciuti dagli stati e dalle chiese. La Pasqua cattolica viene calcolata secondo il calendario gregoriano mentre quella ortodossa tiene conto del calendario giuliano (da Giulio Cesare). Inoltre, il calcolo delle date per la Pasqua tengono in considerazione le fasi della luna: luna piena dopo l’equinozio primaverile, per i cattolici, e luna nuova per gli ortodossi.

Quest’anno, 2015, nella stessa domenica,  ho festeggiato la Pasqua cattolica e la Domenica delle Palme ortodossa, chiamata anche Duminica Floriilor, la Domenica dei Fiori, poiché non ricorda solo il trionfale ingresso di Gesù a Gerusalemme e i suoi giorni di Passione, ma anche la fioritura e il risveglio della natura. Il suo simbolo sono i rami di salice e coincide con l’onomastico di tutti quelli che in Romania hanno nomi di fiori. Per mio figlio, la confusione iniziale di festeggiare due volte Pasqua in giro di una settimana, si è trasformata nella consapevolezza di appartenere a una famiglia mista in cui Gesù risorge due volte, ma solo tecnicamente, per colpa della luna e calendari vari, incomprensibili per un bambino.

Per gli ortodossi, la Pasqua è la festa delle feste, tanto da non essere neppure inserita tra le dodici grandi feste dell’anno liturgico, occupa di fatto un posto a parte.  E’ una festa molto sentita, vissuta con intensità e sacrificio, che prevede una lunga e difficile quaresima (che dura 7 settimane), nella quale molti fedeli decidono di non mangiare carne, uova, latticini e bere alcol, per tutti i 48 giorni, intesi come purificazione assoluta del corpo e dello spirito. Alcuni scelgono anche di seguire quella che viene chiamata quaresima nera, che prevede un digiuno assoluto, senza cibo ne acqua, da giovedì santo fino a sabato notte, dopo la messa di resurrezione. L’ultima settimana, Săptămâna mare, la Grande settimana,  è anche di lutto, di meditazione e di sofferenza. Le messe che si svolgono questi giorni sono particolari: il Giovedì Santo vengono letti i 12 vangeli, uno per ogni ora del giorno, mentre il Venerdì Santo, o Venerdì nero, come lo chiamano i credenti, si celebra la messa di requiem, Prohodul, una messa funebre che include un momento particolarmente emozionante, in cui i fedeli circondano la chiesa, con le candele accese, ripercorrendo simbolicamente la Via Crucis, con le sue 14 stazioni.  Al nuovo ingresso nella chiesa, i credenti passano sotto l’epitaffio, un pezzo di stoffa, mantenuto da quattro uomini, che porta ricamato o dipinto la sepoltura di Cristo.

La messa della risurrezione inizia sabato a mezzanotte, quando nelle chiese si spengono le luci e il prete esce dall’altare portando la candela accesa e invita tre volte i fedeli ad attingere la luce con le loro candele: “Venite a prendere la luce! (Veniţi de luaţi lumină!). Questo invito ha un valore simbolico sia per la funzione liturgica, che prosegue poi anche fuori la chiesa, sia per i fedeli che si passano l’un l’altro la fiammella, un gesto che crea un avvicinamento spirituale tra le persone. Dopo il rituale iniziale il sacerdote si rivolge ai fedeli dicendo “Cristo è risorto!” (Hristos a Ȋnviat!), e loro rispondono “E’ veramente risorto!” (Adevărat a Ȋnviat!). Tutta la messa viene accompagnata dai canti bizantini, intonati non solo dal coro ufficiale della chiesa ma anche dalla folla. I fedeli tornano a casa con la candela accesa, perché si dice che coloro che riescono a tenere accesa sempre la luce presa in chiesa fino all’arrivo a casa avranno un anno benedetto.

La tradizione vuole che,  ritornate dalla messa,  le famiglie si siedano intorno al tavolo bandito e, prima di iniziare lo “strano” pranzo pasquale nel cuore della notte, mangino il pane benedetto imbevuto nel vino, come simbolo del corpo e del sangue di Cristo. In mezzo al tavolo c’è il simbolo pasquale per eccellenza: le uova rosse. Colorare le uova di rosso è un rituale che simboleggia il sacrificio, il sangue di Cristo. Una leggenda racconta che, dopo la crocifissione di Gesù, i rabbini e i farisei abbiano organizzato un pranzo festivo e uno di loro abbia detto: “Quando questo gallo che mangiamo ritornerà in vita e queste uova diventeranno rosse, solo allora Gesù risorgerà“. All’improvviso, come per miracolo, le uova si sarebbero dipinte di rosso.

L’uovo, già di per sé simbolo di vita e di fertilità, è sempre stato visto come segno di resurrezione. La tradizione contadina dice che le uova di Pasqua hanno il potere speciale di proteggere gli animali della fattoria e la famiglia che vi abita.  Infatti, è vietato buttare via il guscio, che invece viene seppellito alla radice degli alberi, per dare fertilità alla terra. Nei villaggi, la mattina di Pasqua la gente si lava il viso in un catino d’acqua con un uovo rosso e una monetina dentro,  per essere sani e ricchi tutto l’anno.

Inizialmente, le uova venivano colorate solo di rosso,  coi pigmenti delle foglie di cipolla, ma oggi sono dipinte in colori vari e si ritrovano su tutti i tavoli per essere donate, nel giorno di Pasqua. La tradizione delle uova dipinte, così antica, è stata portata al rango di arte da molti artigiani rumeni,  che dipingono le uova in maniera fantasiosa, con simboli tradizionali o moderni. In Romania ci sono vari centri artigianali che conservano questo mestiere ancora vivo, e sono stati addirittura aperti vari musei delle uova dipinte, încondeiate. Spesso sono delle vere e proprie opere d’arte.

Le uova  colorate sono anche i protagonisti di una tradizione popolare caratteristica, molto amata dai bambini: la battaglia delle uova.  Il pranzo pasquale inizia proprio con questa strana gara delle uova: ognuno impugna in mano il proprio uovo sodo, lasciando la parte appuntita dell’uovo verso l’alto, scoperta. A questo punto si colpisce l’uovo dell’avversario e viceversa. Il grido di “battaglia” è: “Il Cristo è risorto!” e “Davvero è risorto!”.  Dal primo uovo che si rompe devono mangiare tutti i membri della famiglia, perché si dice che in questo modo rimarranno sempre insieme. Dopo innumerevoli sfide con i commensali, vince l’uovo più resistente, ovvero colui che a fine del giro avrà l’uovo meno danneggiato. Gli anziani credono che il proprietario di questo uovo sia il più forte ed è quello che resisterà maggiormente alle malattie. Una variante di questa tradizione prevede che il perdente, ovvero quello con l’uovo maggiormente danneggiato, debba poi mangiare tutte le uova in gara. Nonostante si tratti di una gara piuttosto impegnativa per il fegato, sono ancora in molti a rispettarne le regole!

A dispetto del motto italiano, la Pasqua romena si passa per tradizione in famiglia. Uova sode a parte, il menù prevede una zuppa acida chiamata ciorba, insalata, sottaceti, agnello al forno o arrosto e un particolare polpettone chiamato drob,  una specie di coratella d’agnello, fatta con le frattaglie, pane umido, molto prezzemolo,  aglio e cipolla verde. I dolci tipici sono la pasca, una torta a base di pasta frolla, uvetta sultanina e ricotta, che viene preparata solo una volta all’anno,  per la Pasqua appunto. Ha una forma circolare, per simboleggiare la culla di Gesù e sopra viene fatto il segno della croce.  Un altro dolce casalingo che si ritrova sulla tavola di Pasqua è il cozonac, una sorta di panettone fatto in casa, riempito con semi di papavero o noci. In cucina, nella settimana santa, si radunano le donne della famiglia che di generazione in generazione imparano le ricette tradizionali, con un sentimento di profonda sacralità oltre e calore domestico.

Il Lunedì di Pasqua, l’italiana “pasquetta”, si svolge un’altra antica tradizione, soprattutto in Transilvania, al nord, chiamata udatul (l’annaffiare). Nei villaggi le ragazze e le donne vengono  “annaffiate” con acqua di sorgente. Nelle città invece, dove le sorgenti scarseggiano, si utilizza del profumo, augurio di bellezza, freschezza, salute. Che tutte le “donne siano tutto l’anno come la primavera”!  Dalle prime ore del pomeriggio, le città si riempiono di gruppi di uomini e ragazzi, che suonano alla porta della donne, muniti di bottigliette di profumo, pronunciando frasi del tipo: “Ho sentito che qui c’è un fiore, sono venuto ad annaffiarlo“, e le ragazze vengono così profumate. Ai ragazzi gli si offre un bicchiere di grappa e un dolce. Il rituale si protrae fino alla tarda serata, quando, per via dell’alcol, sono in pochi a ricordarsi la strada di ritorno.

La  grappa in Romania non si rifiuta, è segno di malaugurio…