Dacă există un anotimp al dorului, pentru mine e toamna. Știu că vă așteptați să spun că mi-e dor de “toamnele nebun de frumoase” de la Cluj, parafrazând o poezie care, de mai bine de 40 de ani, face parte din “folclorul orașului” (scrisă de Horia Bădescu), dar nu o s-o fac.  Sau aș putea spune că “niciodată toamna nu fu mai frumoasă”,  amintindu-l pe Arghezi, pentru că trebuie să recunosc, toamna cad, inevitabil, în capcana lirismului, de care, de obicei,  reușesc să fug cu abilitate. Sufletul meu de poetesă neîmplinită devine rebel la început de septembrie și o ia razna invadat de amintiri, parfumuri, culori, arome, în fața cărora madelena lui Proust capitulează.  Mi se face dor de toate toamnele care au trecut,  lăsând după ele urmele de pași, care mă apropiau sau mă îndepărtau de oamenii dragi, mirosul frunzelor aprinse de soare, devenind una cu pământul reavăn,  albastrul cerului sticlos, aproape transparent, care te făcea să simți că până și legea gravitației devine rebelă în fața toamnei…Mi-e dor de toate toamnele care au trecut,  lasându-mă în urmă, de parcă sufletul mi-a rămas agățat de frunzele roșietice,  de crizantemele cu parfum amar, de vântul nabădăios, de streșinile pline, de vița de vie… prin toate locurile de unde am plecat la un moment dat.

La Mintiu, satul în care am copilărit, toamna începea cu Schimbarea la Față. Știam că, după 6 august, frunzele își schimbă culoarea și încep să cadă, diminețile sunt mai reci, nopțile mai înstelate, plopii mai despuiați și mai melancolici. În aer plutea mirosul de magiun făcut la ceaun, așa cum cere tradiția, de scorțișoară, ametecată cu prune, aroma “agrodolce” de bulion (un pic dulce, un pic acră),  parfumul strugurilor tămâioși care umpleau curtea bunicilor… Toamna la țară era un adevărat paradis pentru simțuri. Era o invazie de culori, de sunete, de parfumuri, de arome care te copleșeau!  Zilele de toamnă treceau în același ritm cu se umpleau cămările. Bunica mea era o adevărată artistă, a cărei fantezie era de neoprit când începea să facă dulcețuri. În satul transilvănean în care a ajuns,  fugind din calea istoriei nemiloase, a adus tot felul de rețete din Bucovina, de care nimeni nu mai auzise până atunci. De exemplu, pelteaua de struguri. Dacă toamna ar avea un gust, ar fi cel de peltea de struguri: dulce, ușor amar, cu un intens parfum de vie. Sau de magiun, cu nuci și scorțișoară. Sau de dulceață de mure,  făcută cu murea adunată chiar de noi, neprietenoasă și spinoasă, la cules, dar delicioasă în borcane.  V-am spus că în fața acestei invazii a simțurilor, madelena lui Proust, neputincioasă, capitulează.

La Bistrița, toamna începea cu drumul spre școală, nu un drum oarecare, pentru că atraversam Bulevardul Republicii,  o stradă largă plină de copaci seculari, care deveneau o explozie de galben, de arămiu, de roșu, pe lângă care nu puteai trece cu indiferență. Te acapara, îți copleșea sufletul,  ajuns oricum fragil, la capătul unei veri, care însemna, de multe ori,  sfârșitul unei povești, a unei îndrăgostiri.  Plimbarea pe bulevard până la școală era o încercare de a căuta ceva cu care “să-ți acoperi sufletul”, vorba unui alt poet pe care îl ador, iar frunzele în zbor spre pământul ud puteau fi un răspuns la ceea ce căutam. Ne trezeam, de obicei, din visare, când începeam practica agricolă, chiar dacă, trebuie să recunosc, că toamnele petrecute în livezile de meri aveau și ele farmecul lor. În autobuzul care ne ducea la munca agricolă, noi,  fetele visătoare, ne așezam lângă geam, iar drumul devenea un spectacol de culori, în care orice frunză galbenă acoperită de brumă, orice picătură de ploaie care se prelingea pe geam, orice rafală de vânt care dezgolea într-o clipă copacii,  erau un bun prilej să ne întristăm destul încât să nu mai fim eficiente la cules și să nu ne facem norma. La ora amiezii, când soarele dădea vagi semne de generozitate, ne așezam să mâncăm. Livezile de meri  au și acum pentru mine parfum de…zacuscă. Știu că nu e culmea romantismului, dar aveam toți cu noi pâine cu zacuscă, iar aromele grele de ardei, gogoșari, roșii, fasole și dafin se dezlănțuiau în aer.

Dintr-o altă toamnă, tot la Bistrița, mi-a rămas în memorie o imagine aproape cinematografică: un actor tulburător de frumos, plimbându-se îngândurat pe străzile aprinse ale orașului, cu aura sa de prinț din Levant…Era Adrian Pintea.  
Am lăsat Clujul la urmă…Toamnele la Cluj erau…întocmai cum ne era sufletul de studenți visători: schimbător, ca vremea, când luminos, când întunecat, neobosit, veșnic în căutare de emoții tulburătoare; curios și întrebător, plin de idei, metafore și citate,  mereu la îndemână, de rostit în loc de răspuns; uneori ușor, aproape “eteric”, alteori, împovărat de prea multe contradicții și nedumeriri.

Toamnele la Cluj erau frumoase,  pentru că orașul era plin de oameni frumoși și nebuni, pe care îi întâlneai mereu la Arizona sau la Boema punând la cale o revoluție,  istorică sau doar interioară, o capodoperă sau,  pur și simplu, o poezie, învăluiți în mister și în aburi de fum.

Quando la squadra di calcio Pandurii Târgu Jiu ha giocato nel 2014 contro la Fiorentina, in Europa League, i miei amici italiani avevano difficoltà a pronunciare il nome della città, Târgu Jiu, di cui non sapevano assolutamente nulla. Erano però incuriositi da questa “Cenerentola” del calcio, da questa squadra sconosciuta dal nome misterioso. Sarà anche impronunciabile, mi veniva da dire, ma la città è conosciuta al mondo intero come quella del grande artista,  Constantin Brâncuși, considerato il padre della scultura moderna. Lo ammetto, per me non è sempre facile sentirsi chiedere: “ma chi è Brâncuși?” o, nei casi più felici, “ma non era francese?”.  Non è una sorta di orgoglio nazionale che mi spinge a rivendicare la sua identità, ma è piuttosto il rispetto per un’artista che mi ha sempre affascinato, una figura leggendaria che, nel 1904,  a 28 anni, attraversa l’Europa a piedi, per raggiungere Parigi, impiegando ben due mesi, per rifiutarsi poi di lavorare come praticante nello studio di Auguste Rodin – che ammirava follemente – pronunciando le famose parole: “All’ombra dei grandi alberi non cresce niente“.
Lo stesso artista che una volta affermato, riceve spesso nel suo studio-abitazione di Parigi i grandi personaggi dell’avanguardia artistica parigina, Pablo Picasso, Ezra Pound, Guillaume Apollinaire, Fernand Leger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp… senza frequentare gli eventi mondani e continuando la vita umile, solitaria e silenziosa, da asceta-contadino.  “Brâncuși era un ometto meraviglioso, con la barba bianca, gli occhi scuri e penetranti, qualcosa a metà fra un contadino astuto e una vera divinità“,  con queste parole lo descrive  la famosa collezionista Peggy Guggenheim, nella sua biografia.

Tutto, nella vita di Brâncuși, come nelle sue opere, è affascinante. Forse per quella particolare atmosfera eterea, semplice, essenziale, che attraversa la sua vita e la sua arte. Molti lo considerano tra gli ideatori dell’arte moderna, il primo a riuscire dove sembrava impossibile: scolpire nel marmo l’idea, il concetto, il movimento, il volo. L’artista stesso sostiene che nelle sue opere “non crea uccelli, ma i voli“.

Proprio “per colpa” di una di queste opere, tra le più famose, Bird in Space (Pasărea măiastră), Brâncuși divenne famoso in tutto il mondo come protagonista di una vicenda, definita il Caso Brâncuși. In sostanza, nell’ottobre del 1926, Brâncuşi, decide di esporre negli Stati Uniti la sua scultura,  Bird in Space, dalle forme molto stilizzate. L’artista sbarca a New York accompagnato dall’amico Marcel Duchamp, diretto alla galleria d’avanguardia Brummer. Un funzionario della Dogana apre la cassa e scopre, tra le altre cose, un oggetto di bronzo lucido su una base di metallo. Non riuscendoci a vederci l’essenza del volo intesa dall’artista, il funzionario classificò l’oggetto come “Kitchen Utensils”, utensili da cucina destinati al commercio, rifiutando di concedere l’esenzione fiscale prevista per le opere d’arte. Brâncuşi si vede quindi costretto a pagare 240 dollari di tasse per far entrare la scultura sul suolo americano. Ne nacque una vicenda giudiziaria che si concluse due anni dopo con una sentenza che riconobbe la bellezza dell’opera e la validità dell’autore. Chissà che faccia farebbe quel funzionario se sapesse che quegli utensili sono attualmente valutati ben 27,5 milioni di dollari!

Constantin Brâncuși è nato nel 19 febbraio del 1876, a Hobița,  un villaggio a 20 km di Târgu Jiu. Dopo aver finito gli studi nella Scuola di Belle-Arti di Bucarest, nel 1903,  riceve l’ordine di eseguire il busto del generale dott. Carol Davila, busto attualmente installato nel cortile dell’Ospedale Militare di Bucarest. Così, Brâncuși avrebbe potuto pagare il biglietto per Parigi, il suo sogno. All’inizio dell’opera, ricevette la metà dei soldi, il saldo l’avrebbe dovuto riscuotere alla fine. Ma quando fu presentata al consiglio, l’accoglienza fu insoddisfacente. Arrabbiato per l’incapacità di comprendere la sua opera, Brâncuși, di indole libera e estremamente ambiziosa, lascia la sala di riunioni, sorprendendo tutti, rinunciando alla seconda metà del denaro.
A Parigi ci arriverà o stesso… a piedi.  La città che gli sembrava irraggiungibile, in tutti i sensi, diventerà in breve la sua casa, e lo ospiterà fino alla fine dei suoi giorni. 

Per una decina di anni lavora facendosi un nome nel campo della scultura, trasferendosi in Rue de Montparnasse, che diviene una sorta di “monastero dell’arte”. Brâncuși costruisce tutto da solo, ogni mobile, persino la stufa,  proseguendo la tradizione dei contadini rumeni che edificavano la casa col sudore della fronte. Non a caso, gli amici lo trovano spesso a lavorare la pietra con i suoi vestiti da contadino. Col tempo diventa famoso, osannato. Le sue opere attirano l’interesse del mondo intero. Non accetta di fare parte di nessuna corrente, di nessun circolo, di nessun gruppo.  Nel suo atelier lavorano come assistenti Amedeo Modigliani e Isamu Noguchi. 

Al culmine della sua carriera, decide di ritornare in Romania e realizza il Gruppo Monumentale “Calea Eroilor”, a Târgu Jiu, nel Parco della città. L’artista aveva sempre desiderato di “fare qualcosa per il suo paese”, ed accettò dunque volentieri la proposta da parte della Lega Nazionale delle Donne. A partire dal 1938, quando fu inaugurato il Complesso Monumentale, della città di Târgu Jiu si parlerà in tutto il mondo. Considerata una delle più importanti opere di scultura all’aperto è stata definita dall’artista inglese William Tucker, come “l’unica scultura dei tempi moderni che può essere paragonata ai grandi monumenti d’Egitto, della Grecia o del Rinascimento.” Il Gruppo Monumentale la “Viale degli Eroi” (Ansamblul Monumental Calea Eroilor) può essere ammirato, gratuitamente, nel Parco Centrale della città.  Le tre grandi sculture che formano questo complesso monumentale sono: Tavola del Silenzio, Porta dei Baci e Colonna dell’infinito. Il complesso è stato concepito come un omaggio agli eroi caduti nella prima guerra mondiale. All’inaugurazione, a chi gli chiedeva il motivo per il quale aveva scelto un parco pubblico per erigere le sue sculture, Brâncuși rispondeva: “Vorrei che le mie opere fossero erette nei parchi e giardini pubblici, affinché i bambini possano giocare su di esse, come giocassero sopra le pietre e i monumenti nati dalla terra; che nessuno sapesse cosa rappresentano e da chi sono fatte – ma che tutti sentissero il bisogno e l’amicizia di esse, come fosse qualcosa che fa parte dall’anima della Natura“.

Il complesso di Targu Jiu si sviluppa lungo un viale che parte dalla riva del fiume Jiu, dove si trova il Tavolo del Silenzio, formato da un tavolo e di 12 sedie,  definito dallo stesso artista come un’espressione dell’ Ultima Cena, fino a raggiungere l’estremo opposto del parco dove, in prossimità dell’entrata principale, si trova la Porta del Bacio,  “…una cosa che ci rammenti non una sola coppia, ma tutte le coppie di persone che si sono amate e sono esistite sulla terra…“

Circa due chilometri oltre, sempre sullo stesso asse si trova un grande prato con sentieri tracciati, bassi cespugli e panchine, in cui si erge la Colonna dell’infinito, rappresentazione di quella tendenza all’infinito tipica dello sculture.  La Colonna dell’infinito, alta oltre trenta metri è un’opera che non ha centro, inizio e fine, ha una struttura modulare in metallo che riprende le antiche forme dei pilastri che sorreggono le case tradizionali della regione. La struttura comprende 17 elemente clessidra, dei tronchi di piramide, vuoti all’interno. “Vai e abbracciala, raccomandava lo scultore.  Poi, alza gli occhi e guarda: penetrerai nel profondo del cielo“. Per Brâncuși, la Colonna dell’infinito è la “negazione del labirinto“. 

Il World Monuments Fund di New York l’ha inserita nella lista dei cento capolavori più importanti del pianeta: “una sintesi di elementi eterei e fisici, dove cielo e terra si toccano per poi tendere verso l’infinito”.

Constantin Brâncuși muore a Parigi, nel 1957, ricco e famoso, curato, nell’ultimo periodo della sua vita, da due rifugiati rumeni, che diventeranno i suoi eredi. Il suo atelier e i suoi lavori (circa 200 sculture) sono entrati nel patrimonio del Museo d’Arte Moderna di Parigi.  Era un laboratorio vero, sporco di gesso e pietra, un posto disordinato e caotico, pieno di appunti sparsi su fogli e quaderni, di attrezzi e calchi, di forme abbozzate, dal quale Brancusi fa
ticava ad allontanarsi, tanto che negli ultimi anni della sua vita preferiva che le sue sculture venissero viste lì.  Poco prima di morire donò tutto, attrezzi e taccuini compresi, allo stato francese, a condizione che lo studio non venisse scomposto. Come spesso accade, questa volontà fu disattesa poco dopo la sua morte, visto che le costruzioni della strada vennero demolite, e lo studio ricomposto, provvisoriamente, non molto lontano dalla sede attuale. Nel 1997, l’architetto italiano Renzo Piano ha ricostruito fedelmente l’atelier di Brâncuși, nella Piazza Georges Pompidou, nelle vicinanze del famoso Centro Pompidou di Parigi. 

Nel 2001, a 135 anni dalla nascita di Constantin Brâncuși, Google gli ha reso omaggio con un logo che rappresenta la scritta “Google” con le più famose opere dell’artista, al posto delle lettere. Un altro modo di conoscere e scoprire uno scultore, non molto conosciuto ai più, perché le sue opere, come spesso accade, sono più celebri della sua stessa persona.

 Nu am mâncat niciodată spaghetti alla bolognese...pentru că nu există. Adjectivul bolognese în bucătăria italiană însoțește un alt tip de pastă,  tipică regiunii Emilia Romagna, și anume tagliatelle all’uovo (un fel de tăieței lați), făcute în casă, și nicidecum spaghetti, care e un tip de pastă “uscată”, specifică regiunilor din centru și sud. Așadar, italienii adoră să mănânce tagliatelle alla bolognese, preparate cu un sos special, numit ragù…tot alla bolognese, cu care se poate găti și lasagna.  Nicidecum spaghetti! Și totuși, multe restaurante italienești (și nu numai) din lume au în meniu această specialitate, spaghetti alla bolognese, considerată de către experții culinari un enorm @fals istoric@.

Potrivit sondajelor,  însă, este preferata englezilor, a americanilor a australienilor și nu numai.  Imaginați-vă că, anual,  se gătesc în restaurantele din toată lumea aproape 700 de milioane de porții, de la America, la Australia, Anglia, țările nordice sau Asia.  În Japonia,  spre exemplu, se vând și sandwich-uri cu spaghetti alla bolognese!  În supermarketurile de pe toate continentele se comercializează spaghetti alla bolognese la conservă…apreciate de către puritanii gastronomici italieni o adevărată “crimă cu premeditare” pentru simțul olfactiv,   Ingredientele utilizate sunt din cele mai ciudate, în baza unui principiu nebun potrivit căruia poți găti această rețetă cu orice,  pentru că spaghetele vor fi oricum gustoase. Bucătarii din lumea întreagă se întrec în a utiliza ingrediente cât mai excentrice: ciuperci, ardei, sardine, mazăre, brînză de tot felul, ou prăjit.

Cei mai cunoscuți bucătari italieni, unii dintre ei aflați și în topul celor mai buni bucătari din lume (cum ar fi Massimo Bottura, aflat pe locul al treilea în clasamentul mondial) au creat o “alianță” împotriva falsurilor gastronomice, în încercarea de a salva rețetele originale de paste, modificate, în prezent, în mod necontrolat. Se întâmplă nu doar în străinătate, ci,  din nefericire, și în Italia, mai ales în unele restaurante din Roma, Firenze sau Veneția, unde, pentru a-i mulțumi pe turiștii străini care vin și comandă mîncarea italienească preferată, spaghetti alla bolognese, bucătarii acceptă compromisuri.  Când, de fapt, ar trebui să le explice clienților că această specialitate nu există, că nu are nimic de-a face cu Italia și cu orașul Bologna, că “vinovații” sunt, se pare, soldații englezi și americani care,  în timpul celui de-al doilea război mondial, ajunși în regiunea Emilia Romagna, au mâncat tagliatelle cu ragù, care i-au cucerit.  Odată întorși acasă,  au cerut bucătarilor italieni,  care lucrau în restaurantele din America sau Anglia,  să le gătească mâncarea gustoasă care i-a făcut să se îndrăgostească de Italia. Bucătarii au creat ceea ce experții culinari, nemiloși,  numesc un Frankenstein gastronomic, și anume spaghetti alla bolognese. Soldații de ieri  (și urmașii lor), au devenit turiștii de astăzi, și uite așa, s-a perpetuat în timp o rețetă made in Italy,  care nu are nimic de-a face cu Italia!

Rețeta originală de tagliatelle alla bolognese a fost înregistrată, în 1982, la Camera de Comerț din Bologna. Potrivit unei legende, acest tip de pastă, tagliatelle, ar fi fost inventate în 1487, de către un bucătar numit Zefirano, cu ocazia căsătoriei dintre Lucrezia Borgia și ducele Alfonso I d’Este. Forma și culoarea ar fi fost inspirate de părul lung și blond al miresei. E doar o legendă, dar italienilor,  romantici de felul lor,  le place.

Potrivit rețetei oficiale,  măsura perfectă a acestui tip de tăieței, tagliatelle,  este de 8 mm lărgime și între 6 și 8 decimi de mm grosime. OK, aveți dreptate, nu o să stăm cu centimetrul să măsurăm tăiețeii și sper că nici un bucătar șef nu poate pretinde așa ceva.  În schimb, vor pretinde să le gătiți după rețeta originală, care e simplă, dar pregătirea ei e lungă, aveți nevoie de circa două ore.

Iată ingredientele obligatorii pentru 4 persoane:

• 400 de g de tagliatelle all’uovo
• 400 g de carne de vită (o puteți amesteca și cu carne de porc) măcinată mare
• 150 g de pancetta ( un fel de șuncă neafumată,  mai grasă)
• 50 g de morcovi
• 50 g de rădăcină de țelină
• 50 g de ceapă
• 300 g de sos de roșii
• ½ pahar de vin alb
• ½ pahar de lapte
• supă vegetală (fierbeți câteva linguri de vegeta într-o oală cu apă)
• ulei de măsline sau unt
• sare și piper

Tăiați mărunt ceapa, morcovul și țelina, încălziți uleiul (sau untul, sau amândouă)  într-o tigaie adâncă și adăugați legumele, lăsați-le pe foc mic vreo 10 minute,  amestacând mereu, până când sunt rumenite.

Puneți pancetta,  tăiată bucăți mici, apoi adăugați carnea măcinată. Amestecați des, până când carnea își schimbă culoarea, vărsați vinul și lăsați-l să se evapore, apoi puneți sare și piper. Lăsați carnea pe foc vreo jumătate de oră, adăugați din când în când un pic de supă vegetală,  în acest fel carnea nu o să se usuce.

Răsturnați sosul de roșii în tigaie și fierbeți totul circa o oră și jumătate, amestecând frecvent și adăugând, la nevoie, supa rămasă. În cele din urmă adăugați laptele, care va atenua aciditatea sosului de roși, și amestecați bine..

Între timp fierbeți pasta, tagliatelle, al dente, și răsturnați-le în tigaie. Amestecați sosul cu pasta până când se amalgamează perfect. Parmigiano ras la final nu e obligatoriu și nu toți îl preferă,  de aceea e mai bine să-l puneți pe masă, astfel încât fiecare îl adaugă după bunul plac.  Câteva frunze de busuoic proaspăt,  însă, sunt indispensabile,  pentru parfum și culoare.

Am fost, în sfârșit, în Germania! Mi-au trebuit 25 de ani, timp în care am văzut mare parte din Europa și am evitat, cu bună știință, Germania. Dacă m-ați întreba de ce am făcut-o,  nu știu dacă aș găsi vreun motiv care să pară cât de cât convingător. În schimb aș fi avut multe motive care să mă facă să îndrăgesc Germania sau,  cel puțin,  să-mi trezească interesul, chiar și numai din punct de vedere turistic.

Vin din Transilvania, dintr-un oraș săsesc, Bistrița, unde a doua limbă “oficială” era germana, pe care am studiat-o și eu timp de opt ani.  Nu o vorbesc, însă, pentru că dragostea mea pentru limba lui Goethe a fost intermediată, în mod nefericit, de profesori neinspirați. Bunicii mei au trăit zece ani în Banat, după ce s-au refugiat,  în 1944,  din Bucovina, într-un sat numit Nițchidorf,  locuit de șvabi, iar mama mea, care avea mai puțin de un an,  a spus primele cuvinte, când a început să vorbească, nu în română, ci în nemțește. Când s-au mutat în Ardeal, bunicul meu vorbea perfect germana, citea în germană și a fost botezat de săteni Șvabul. A fost primul meu “profesor” de germană, cu el am învățat prima strofă din poezia lui Heine,  “Die Lorelei”, pe care nu am uitat-o.

La câțiva ani după revoluție,  îmi amintesc că a existat un moment în care, în grupul meu de amici,  erau mai mulți cei care plecaseră în Germania decât cei care rămăseserăm în țară.  M-am simțit brusc orfană de prieteni și, mai ales, de prietene, și asta după ce Edith și Oana,  prietenele mele de suflet, s-au stabilit în Germania. În toți anii care au urmat ne întâlneam, în fiecare vară,  în România, și, când ne despărțeam, le promiteam că,  data viitoare,  o să ne vedem la o bere pe vreo terasă din Berlin, Munchen sau Freiburg. Între timp, am continuat să ocolesc Germania, alegând alte destinații pentru vacanțe, după criterii eclectice, dar întotdeauna romantice: un fluviu, o mare, un castel pe o colină,  un muzeu, un scriitor iubit a cărui aură vroiam să o simt în spațiul său,  un poet pe care l-am citit în original și pe care vroiam să-l descifrez la el acasă, muzica vreunui cântăreț sau grup care m-au făcut să îndrăgesc un loc etc. Recunosc că unul dintre criterii, chiar dacă pragmatic,  mi-a condiționat alegerile aproape întotdeauna.  E vorba despre limba vorbită în acel loc, care trebuia să fie cât de cât descifrabilă,  element pe care îl consider indispensabil într-o experiență de viață atât de complexă cum e o călătorie.  Fără o înțelegere la nivel lingvistic nu se poate produce acea întâlnire magică între sufletul nostru și sufletul unui loc.

În cele din urmă,  poate că distanța dintre mine și Germania a fost cauzată tocmai de bariera lingivistică, pe care am încercat să o depășesc,  anul ăsta, cu câteva luni de germană intensivă on line. Nu am depășit nivelul de începători, dar am reușit să depășesc faza de “indiferență cu premeditare” față de această țară.

Am ales Berlinul pentru că, în ultima vreme, în jurul meu erau tot mai mulți ( atât în Italia cât și în România), cei care plecau sau se întorceau de la Berlin,  sau cei care au decis să se mute aici. Pe măsură ce citeam tot mai multe despre Berlin, simțeam că e momentul să văd orașul care are mai multe poduri decât Veneția,  e de opt ori mai mare decât Parisul, are de trei ori mai multe muzee și dublul turiștilor pe care îi are Roma,  are de trei ori mai multe universități și de două ori mai multe teatre decât Londra, are cel mai mare procent de emigranți din întreaga Europă și cele mai numeroase grupuri etnice.

Știam multe despre Berlin când am ajuns aici și mă așteptam la orice: să îmi placă la nebunie, să mă dezamăgească, să mă exaspereze cu dimensiunile lui enorme, dar eram sigură că nu mă va lăsa indiferentă. Nu a fost dragoste la prime vedere. Primul impact a fost puternic și dominat de stări contradictorii. Berlinul nu are un centru, “inima topografică” a orașului e risipită în cele patru puncte cardinale, e un oraș imens, dispersiv, în care  e ușor să te pierzi, dar farmecul lui stă tocmai în faptul că e suprinzător, e suficient să te rătăcești preț de câțiva metri, să te întorci la un colț de stradă și să descoperi un alt cartier, altfel decât tot ceea ce ai văzut până atunci. Berlinul nu e un oraș, e o lume, iar o simplă plimbare poate să devină un înconjur al lumii: simți atmosfera pariziană, cu ai săi Bateaux Mouches, pe malurile fluviului Spree, atmosfera elegantă vieneză, în cartierul Nikolaiviertel; cele 1700 de poduri te poartă,  cu imaginația,  prin Veneția, Praga sau Roma,  zona modernă, futuristică și avangardistă din zona Potsdamer Platz te face să te gândești la New York, iar artiștii de stradă din Alexander Platz te duc cu gândul la Picadilly Circus din Londra. Berlinul îți oferă și un alt fel de călătorie în jurul lumii, de data aceasta gastronomică, un adevărat paradis al simțurilor, cu parfumurile picante , aromele intense și condimentate ale restaurantelor etnice răspândite în tot orașul.

E un oraș cu o mie de fețe, pentru toate gusturile, în continuă mișcare și schimbare, de care nu te saturi pentru că nu ajungi să-l cunoști în întregime. Nu e un loc care a rămas victimă propriei istorii, chiar dacă o bună parte din oraș a fost distrusă,  în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe ruinele trecutului s-a născut spiritul orașului nou, în jurul unui concept esențial, acela al memoriei colective, tăcute, discrete, nicidecum populiste. Monumentul dedicat Victimelor Holocaustului e o mărturie a felului în care Berlinul și-a asumat propria istorie :  în timp ce te plimbi prin orașul aglomerat, dinamic, viu, te trezești,  dintr-odată,  în fața a 2711 lespezi din piatră gri,  de diverse mărimi, dispuse asimetric, cu tot mai puțin spațiu și lumină între ele,  în așa fel încât să dea senzația de sufocare, de neliniște, de teamă, lespezi fără nume și fără cuvinte care să le justifice prezența. E un semn tacit și tulburător că trecutul nu a fost uitat, sau aruncat în molozul șantierelor de către excavatoarele grăbite să radă la pământ urmele bombardamentelor.

În ceea ce privește istoria mai recentă, aceea a Berlinului divizat, a celor două Germanii și a celor 28 de ani de existență a Zidului blestemat, memoria colectivă a găsit forme de exprimare din cele mai diverse, de la crearea celei mai lungi galerii de artă în aer liber, East Side Gallery,  la tarabele care vând diverse obiecte simbolice ale Germaniei comuniste și bucăți din vechiul zid ( a căror autenticitate e îndoielnică), sau la chioșcurile care vând vederi din Berlin, cu o piatră încorporată, lipită pe imagine, o imitație a pietrelor din vechiul zid. Am evitat vizitele tematice din fostul Berlin de Est,  pentru că am trăit 21 de ani în România comunistă și prefer să păstrez intactă, în memoria personală, amintirea dramelor care s-au consumat de o parte și de alta a zidului, ajunse și la urechile noastre, în anii ’80, în ciuda cenzurii. În Bistrița rămăseseră încă mulți sași, ai căror prieteni sau rude, plecate în Germania, simțeau pe propria piele consecințele dureroase ale unei decizii istorice iraționale.

Așa cum am mai spus, Berlinul nu e un oraș, e o lume, iar o incursiune prin istoria acestui oraș echivalează cu o lecție de istorie universală, complicată, tulburătoare, pe alocuri revoltătoare, dar vie. Ceea ce surprinde cel mai mult e tocmai echilibrul între trecut și prezent, între vechi și modern, într-un amalgam fascinant de culturi, de stiluri, de etnii, de suflete, de idei, în continuă mișcare, transformare, reînnoire.

În Berlin nu ai cum să te plictisești pentru că e un oraș inepuizabil, plin de surprize…de tot felul, cum ar fi, spre exemplu, să citești pe o fotografie, scris cu pixul și cu greșeli de ortografie, frați preteuș și znagov, pe una dintre zecile de fotografii artistice ale unei  expozitii în aer liber, în zona Domului…