Uneori istoria are nevoie de decenii sau chiar de secole pentru a scrie o pagină, pentru ca,  mai apoi,  să fie obligată să o rescrie; memoria colectivă a unui popor are nevoie de tot atâta timp pentru a-i discerne pe cei buni de cei răi și,  uneori,  se întâmplă ca cei buni să devină răi sau viceversa, în vreme ce memoria individuală e concretă, eficientă și imediată. Memoria colectivă e suma memoriilor individuale, atât de diverse, subiective și constrastante, mai ales atunci când e vorba despre un moment crucial din istoria unei țări, cum a fost cel al eliberării Italiei de sub ocupația nazistă, în 25 aprilie 1945.

Înainte ca aliații să elibereze Italia (de observat că au ajuns mai repede rușii “eliberatori”, în România, în 1944, decât americanii, în Italia), înainte ca americanii să intre triumfători în Roma, Milano sau Torino, cu tancurile lor Sherman, au existat zeci de mii de tineri înrolați în Corpul de Voluntari pentru libertate, numiți partizani, care au luptat împotriva ocupației naziste și împotriva altor zeci de mii de tineri, înrolați, de cealaltă parte a baricadei,  în Brigăzile Negre fasciste, comandate de Benito Mussolini. În 1943, Mussolini a fondat, în nordul Italiei, Republica fascistă de Salò în vreme ce în sud, guvernul Badoglio colabora cu aliații englezi și americani. Între 8 septembrie 1943 și începutul lunii mai, 1945, Italia a fost sfâșiată de ceea ce mulți istorici au considerat un “sângeros război civil”, iar alții o adevărată revoluție morală, etică și politică: mișcarea de rezistență.

În 25 aprilie 1945, Comitetul Executiv de Eliberare Națională din Italia de Nord a proclamat oficial insurgența, prin intermediul unui comunicat radio,  în care se anunța preluarea tuturor puterilor de către comitet și se ordona partizanilor să atace sediile naziștilor și să-i oblige să se predea. 25 aprilie a fost ziua de eliberare a orașelor Milano și Torino. Până la 1 mai, în mai puțin de o săptămână, au fost eliberate principalele orașe din jumătatea de nord a Italiei: Bologna,  Genova și Veneția. Eliberarea a pus,  astfel,  capăt dictaturii fasciste (care a durat 20 de ani) și războiului.

Italia datorează propria libertate eroilor săi partizani, pentru că doar prin luptă poate fi cucerită libertatea, spunea primul-ministru englez, Winston Churchill. A fost nevoie de 70 de ani pentru ca rolul fundamental pe care l-au avut partizanii italieni să fie recunoscut oficial, în propria patrie. Adunarea solemnă a Camerelor Unite, organizată pentru a marca Ziua Eliberării (Festa della Liberazione), a avut loc, în acest an, pentru prima oară,  în prezența ultimilor partizani ai Italiei, întâmpinați cu mari onoruri de către președintele țării,  de către președinții celor două camere și de către miniștrii guvernului Renzi.  

Nu sunteți oaspeți, ci gazde, le-a spus președinta Camerei Deputaților, Laura Boldrini, iar președintele Italiei, Sergio Mattarella, a declarat, în discursul său, că 25 aprilie e patrimoniul întregii țări.  A fost nevoie de 70 de ani pentru ca, în Parlamentul italian,  cei mai importanți reprezentanți ai statului să intoneze imnul rezistenței, Bella Ciao, împreună cu cei care au făcut adevărata rezistență. Minute în șir s-a cântat și s-a aplaudat, cei prezenți s-au emoționat, până la lacrimi, partizanii au rememorat momente importante din lupta armată, fiecare cu amintirile sale,  multă vreme, clandestine, și cu morții săi, adesea, blamați.

Nu au lipsit nici acum polemicile, partidele de dreapta au refuzat să participe la adunarea solemnă, unii dintre ei preferând să comemoreze, în mod provocator,  victimele partizanilor, aflate de cealaltă parte a baricadei.  Alții au ținut să observe, ca o cinică ironie a sorții, că partizanii erau așezați în băncile Senatului, pe locurile în care, acum 70 de ani, erau așezați fasciștii și de unde Mussolini a rostit primul său discurs către patrie.

Timp de 20 de ani, Italia a fost condusă de guverne de dreapta,  din care a făcut parte și nepoata lui Mussolini, Alessandra Mussolini, în prezent europarlamentar.  În multe ocazii, a declarat că e mândră de numele ei, de educația ei politică și de ideologia fascistă, “ereditară”. Mulți ani , 25 aprilie, Ziua eliberării, chiar dacă a fost declarată zi națională,  încă din 1946, nu a fost sărbătorită în mod oficial, solemn, pentru că reprezentanții statului considerau, la acea vreme,  că nu era nimic de sărbătorit. Alessandra Mussolini a amintit, în repetate rânduri, că bunicul său, Benito Mussolini, a fost executat, în mod barbar, tocmai de către partizani, în 28 aprilie 1945.

Despre episodul execuției lui Mussolini, a amantei sale, Clara Petacci,  și a altor lideri fasciști s-au scris mii de pagini și s-au făcut sute de anchete internaționale. În spiritul conclierii naționale, care îl caracterizează, noul președinte al Italiei, Sergio Matarella,  a admis, în discursul său din parlament, că uciderea lui Mussolini și a apropiaților săi, expunerea lor, cu corpurile atârnate cu capul în jos și profanate,  în piața Loretto din Milano, a fost un “act barbar și dizuman” și că,  de ambele părți ale baricadei,  s-au comis acte de violență nejustificată.  Există o diferență esențială între episoadele disparate în care unii partizani s-au îndepărtat de ideile mișcării de rezistență, mânați de dorința de răzbunare personală, și ideologia totalitară, rasistă, genocidă a nazifascismului, a adăugat Matarella. Apoi,  s-a alăturat partizanilor și a cântat, împreună cu ei,  Bella Ciao, cel mai controversat cântec din istoria modernă a Italiei.

În timp ce,  în lumea întreagă, Bella ciao,  devenea imnul internațional al libertății, al rezistenței împotriva oricărei forme de dicatură, de opresiune, de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, în Italia era interzis în ocazii oficiale. În 2011,  spre exemplu, ar fi trebuit să se cânte pe scena Festivalului de la Sanremo, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la unitatea Italiei. În urma protestelor vehemente din partea clasei politice de dreapta, aflate la putere, imnul partizanilor nu s-a mai cântat pe scena festivalului. În 2002, premierul Berlusconi decidea ca trei jurnaliști de la televiziunea națională, RAI, considerați incomozi, să fie dați afară, pe motive evident politice. Câteva zile mai târziu, unul dintre ei, Michele Santoro, își începea ultima emisiune intonând Bella Ciao și declanșând un adevărat scandal mediatic. Cântecul devenise, astfel, imnul rezistenței împotriva regimului lui Berlusconi și identificat cu ideologia de stânga, a partidelor aflate în opoziție.

Chiar dacă noul președinte al Italiei invocă reconcilierea națională, reacțiile liderilor politici de dreapta în această zi de 25 aprilie 2015 demonstrează că e aproape o utopie. Unii au declarat că această zi ar fi trebuit sărbătorită citind două scrisori: una, a unui tânăr condamnat la moarte de către fasciști, cealaltă, a unui tânăr condamnat la moarte de către mișcarea de rezistență. Un fost ministru în guvernul Berlusconi a declarat, polemic, că va participa la manifestările dedicate acestei zile, doar atunci când președintele Matarella va depune o coroană de flori în Piața Loretto, din Milano, locul în care a fost expus public cadavrul lui Mussolini, după execuție. 

Au trecut 70 de ani de la sfârșitul dictaturii fasciste, în Italia,  s-au scris și rescris sute de pagini de istorie, însă 25 aprilie, continuă să dividă, în loc să unească, deși,  în Parlament,  a răsunat, pentru prima oară, imnul rezistenței, Bella Ciao. În aceleași zile, Alessandra Mussolini lansa campania candidaților din partidul Forza Italia pentru alegerile regionale. Un simplu exercițiu democratic…

Astăzi nu ar fi trebuit să ies din casă,  ar fi trebuit să mă feresc de influxurile negative ale persoanelor, care mi-ar putea aduce ghinion și ar putea provoca întâmplări nefaste în viața mea, de pisicile negre care îmi trec prin față,  de umbrelele deschise în casă, de scările pe sub care nu ar trebui să merg, de sarea vărsată pe masă.

Ar fi trebuit să mă înarmez cu amulete eficiente, cum ar fi un corn roșu, din coral, despre care istoricii afirmă că era purtată încă din vremea romanilor, și că ar implica un simbolism falic, ca expresie a fertilității menite să învingă orice primejdii. Pentru italieni, combinația zilei de vineri cu numărul 17 reprezintă chintesența nenorocului și a întâmplărilor nefaste.

Avioanele companiei Alitalia nu au rândul cu numărul 17, iar hotelurile nu au camerele cu același număr. În Italia, autostrada A17, care leagă Roma de Fiumicino, e indicată pe inscripțiile stradale doar cu litera A, ca și cum simpla vedere a numărului 17 ar putea influența starea de spirit a șoferilor.

La Napoli,  există o carte specială de vise,  numită Smorfia, care conține 90 de numere, de jucat la Loto, fiecare vis fiind deslușit de către adevărați maeștri ai oniricului magic și identificat cu un număr.  17 , spre exemplu, reprezintă disgrazia, nenorocirea. Iar dacă o zi de 17 cade într-o vineri, e semn rău și e tratat ca atare: nu se fixează întâlniri și nu se iau decizii importante în această zi, nu se stă la o masă sau într-o încăpere cu 17 persoane, nu se urcă 17 trepte, nu se mănâncă dintr-o farfurie în care sunt 17 bucăți de pâine, spre exemplu.  La Napoli,  nu o să întâlniți nicio mireasă într-o zi de vineri, 17  și niciun student care să se prezinte la un examen în această zi. Chiar dacă e greu de imaginat că vreun profesor napoletan programează examene într-o astfel de zi.

Știu că sunteți tentați să judecați cu superioritate și cu aroganță intelectuală astfel de manifestări populare,  care țin de superstiții și prejudecăți, pentru că am făcut-o și eu. Trebuie să știți, însă,  că există un termen grec care explică, din punct de vedere psihologic, teama de numărul 17. Se numește eptacaidecafobie și are origini care se pierd în timp. În Grecia antică, numărul 17 era detestat de către urmașii lui Pitagora, pentru că era situat între numerele 16 și 18, considerate perfecte. În Vechiul Testament, apare scris că Potopul a început în ziua 17 a celei de-a doua luni. Pe mormintele din Roma antică,  exista inscripția VIXI (care însemna am trăit, am murit). În Evul Mediu, din cauza analfabetismului, inscripția a fost confundată cu numărul roman XVII și i s-au atribuit valențe negative. Asocierea numărului 17 cu o zi de vineri e considerată încărcată de nefericire,  pentru că amintește ziua în care a fost răstignit Isus.

“Experții” în superstiții susțin că, într-o zi de vineri,  ar fi avut loc mai multe evenimente cruciale pentru umanitate, menționate în Biblie: Diavolul ar fi ispitit-o pe Eva, în paradis, într-o zi de vineri, iar Templul lui Solomon ar fi fost distrus tot vinerea. Mai mult, se pare că în Roma Antică execuțiile capitale aveau loc…vinerea!

Pentru a combate astfel de superstiții, în fiecare an,  într-o zi de vineri, 17, la ora 17.17 se sărbătorește Ziua de luptă împotriva superstițiilor, organizată de către Comitetul Italian de Control al Afirmațiilor Paranormale (da, există, încă din anul 1989,  un astfel de comitet!). Manifestările organizate sunt o adevărată sfidare a ghinionului,   cu probe prin care participanții vor să demonstreze că nu există nici un motiv să ne temem de ziua de vineri, 17.  Cei mai curajoși vin îmbrăcați în mov (culoare interzisă în teatru, pentru că aduce ghinion), sparg oglinzi, varsă sare pe jos cu o mână și deschid o umbrelă cu cealaltă sau trec pe sub o scară deschisă. Unii își dăruiesc altora o broșă, pentru care spun doar “mulțumesc”,  fără să facă acel gest ritualic indispensabil pentru superstițioși: la Napoli, cei care primesc o broșă în dar,  trebuie să înțepe cu ea degetul celui care le-a dăruit-o, pentru a se asigura că, în acest fel, darul nu îi va despărți.

Potrivit ultimului sondaj realizat de Barometrul Comisiei Europene, având ca temă știința și cercetarea, italienii sunt printre cei mai superstițioși europeni, fiind depășiți doar de către letoni și cehi. 58 % dintre italieni au admis faptul că sunt atrași de idei iraționale și superstiții, în condițiile în care media europeană este de 40%.

Unul dintre cei mai mari scriitori napoletani, Eduardo de Filippo, obișnuia să spună că a fi superstițioși ține de ignoranță, dar,  a nu fi,  aduce ghinion. Marele filozof, istoric și critic literar Benedetto Croce spunea adesea prietenilor, atunci când vorbea despre superstiții:  nu cred, dar sunt precaut. 

Nici eu nu cred, dar azi-dimineață, când telefonul m-a avertizat că e vineri, 17, m-am gândit că, poate, ar trebui să-mi organizez ziua în funcție de acest “detaliu”  numeric, apoi mi-am spus că sunt în România, nu la Napoli,  și că superstițiile sunt legate de locurile care le-au generat, iar ghinionul ține cont de coordonatele geografice sau cultural-populare. Dacă ar fi fost vineri, 13, poate că ar fi trebuit să fiu atentă la pisica neagră de la bloc,  care îmi iese mereu în cale.

Paștele la Napoli e un amestec fascinant de sacru și profan, de ritualuri religioase,  respectate cu sfințenie, de unii și adaptate, în mod original și personal, de către alții, de obiceiuri păgâne, care își au originea în cultura arhaică și populară a napoletanilor. Tocmai această continuă contaminare între sacru și profan dă profunzime sufletului partenopeo (Partenope era numele orașului în antichitate).

La Napoli, orașul cu 500 de biserici, considerate un adevărat patrimoniu artistic și spiritual, format de-a lungul a 17 secole, s-a născut unul dintre cele mai vechi și impresionante ritualuri religioase din sudul Italiei. Este vorba despre ceea ce napoletanii numesc il giro dei sepolcri (vizita mormintelor), sau il giro delle sette chiese(vizita a șapte biserici), care are loc în Joia Mare. Tradiția cere ca,  în această zi, oamenii să intre în 7 biserici, unde să rostească trei rugăciuni,  Tatăl Nostru, Ave Maria și Gloria. E un pelerinaj impresionant, mai ales la bisericile din centrul vechi al orașului,  de dimineață până seara târziu, la care poți întâlni trei generații ale unei familii. Cei în vârstă, care nu reușesc să străbată orașul, în căutarea a șapte biserici, dar și cei grăbiți, au adaptat, în mod personal,  acest ritual și aleg să intre,  de șapte ori,  în aceeași biserică.

Pelerinajul religios are, la Napoli,  și varianta sa profană, numită struscio (de la foșnetul pe care îl face o rochie lungă atunci când atinge pe jos),  care datează din secolul al 17-lea, din timpul dominației spaniole. Cum în săptămâna mare circulația trăsurilor era interzisă în centru, de către rege, plimbarea se făcea pe jos, iar scopul ei era de a etala, cu decență, rochiile cele mai rafinate, dar și de a cumpăra hainele noi de Paște, pe care le impunea tradiția.  Astăzi tradiția e desacralizată și, chiar dacă străzile pe care se înghesuie napoletanii sunt aceleași, nu se mai poate auzi acel foșnet al rochiilor din tafta, căruia poeții vremii i-au dedicat adevărate ode.

O plimbare în Joia Mare, prin centrul vechi al orașului, în zona numită Spaccanapoli ( o linie invizibilă care taie în două orașul) e o adevărată incursiune în paradisul parfumurilor și aromelor,  care plutesc în aer, oferind, în modul cel mai elocvent cu putință,  o descriere sugestivă a meniului de Paște. După cele 40 de zile de post (mult mai ușor decât cel ortodox), în Joia Mare tradiția impune să se gătească pește, și anume, zuppa di cozze, supă de midii, un clasic al artei culinare napoletane. Din așa numiții bassi, sau o vasci, cum numesc napoletanii locuințele joase și strâmte, cu cel mult două încăperi,  care dau la stradă, se poate simți parfumul inconfundabil, dulce și aromat, al grâului fiert în lapte, ingredientul principal al pastierei napoletane, nelipsită pe masa de Paște. Nu e o simplă prăjitură, pentru napoletani ea reprezintă legătura profundă și complexă cu partea arhaică și antică a culturii lor.

Dacă veți întreba un napoletan despre originile ei, vă va spune că e creația zeilor și vă va povesti câteva legende încântătoare. Spre exemplu, una e legată de sirena Partenope, care, fascinată de frumusețea Golfului din Napoli, a hotărât să rămână în aceste locuri și să-i încânte cu vocea pe cei de aici. Aceștia, pentru a-i mulțumi, îi duc 7 daruri: făină, ricotta, ouă, zahăr, flori de portocal, arome și grâu. Unii susțin că a fost tocmai sirena Partenope cea care a amestecat toate acestea și a creat pastiera. Alții vă vor povesti o altă legendă, legată de călugărițele din mănăstirea San Gregorio, care pregăteau această prăjitură pentru a sărbători învierea lui Isus. Una dintre ele a vrut să perfecționeze rețeta și a adăugat parfumul florilor de portocal. În fine, vă vor spune și că “regina care nu surâdea niciodată”, Maria Teresa de Austria, gustând această prăjitură,  a surâs, în sfârșit.

Sunt sigură că, după ce veți gusta pastiera napoletană, veți crede că, într-adevăr, e o creație a zeilor.

În plimbarea noastră, din Joia Mare,  prin centrul vechi al orașului, trecem cu ușurință de la parfumul dulce al pastierei, aromat de florile de portocal,  la cel sărat și intens, de brânză și ou fiert,  cu care se pregătește casatiello, regele torturilor sărate, rustici,  cum îi numesc napoletanii, tipici pentru tradiția lor culinară. Originile sale sunt în antichitate, în perioada în care Napoli a fost fondată de greci și cucerită, apoi, de către romani. Inițial, era pregătită în timpul sărbătorilor păgâne de primăvară, organizate în onoarea zeiței Demetra,  pentru ca,  apoi,  să devină unul dintre simbolurilor Paștelor creștine, cu forma sa circulară, care amintește coroana de spine a lui Isus.

Prepararea acestei pâini cu brânză (numele vine de la latinul caseus, care înseamnă brânză), necesită timp și răbdare, dar vă garantez că digerarea lui e și mai anevoioasă. E suficient să vă spun că, în napoletană, există expresia si proprio ‘nu casatiello (ești chiar un casatiello), care se referă la o persoană apăsătoare, greoaie. O simplă enumerare a ingredientelor e suficientă pentru a explica existența acestei expresii: făină, brânză de multe feluri, untură, jumări, salam napoletan, piper și ouă, care se așază,  crude și cu coajă, în interiorul aluatului și fierb în cuptor. Deasupra se face o cruce din aluat. Știu că pare un adevărat “atentat la sănătatea publică”, dar gustul său este unic, iar un Paște la Napoli fără casatiello e de neconceput. E regele sărat al mesei de Paște, în vreme ce pastiera e regina cea dulce.

Italienii au o zicală, Natale con i tuoi, Pasqua con chi vuoi (Crăciunul cu ai tăi, Paștele cu cine vrei), dar ea nu e valabilă și la Napoli, unde Paștele se petrece obligatoriu în familie, iar atunci când spun familie, mă refer la cel puțin 15 persoane așezate în jurul mesei. Niciodată 13, număr care amintește, în mod fatidic, de Ultima cină a lui Isus.  Napoletanii cred că al treisprezecelea de la masă va muri curând, de aceea evită cu orice preț să aibă 13 invitați. Dacă, totuși, se întâmplă, fie nefericitul oaspete se așază singur, la o altă masă,  fie e invitată, în ultimul moment, încă o persoană.

Prânzul de Paște e un adevărat maraton culinar pentru care ai nevoie de antrenament prealabil. O spun din proprie experiență, amintindu-mi primele mele sărbători de Paște petrecute la Napoli și mai ales prima felie de casatiello pe care am mâncat-o.

Lunedì in Albis ( Lunea Îngerului) sau Pasquetta (Paștele mic) este ultima zi de sărbătoare pentru italieni. Este ziua în care se comemorează , așa cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea , “întâlnirea mesagerului ceresc cu femeile grăbite să ajungă la mormântul lui Cristos “.

La Napoli tradiția impune, din nou,  prânzul în familie și apoi plimbare eliberatoare și benefică pe marginea mării, tot cu familia. Spectacolul e magnific iar, după răsfățul culinar, e rândul privirii să se răsfețe cu imaginea ireal de frumoasă a golfului, a mării cu insulele ei încântătoare: Capri, Ischia, Procida, a Vezuviului impunător și, în mod paradoxal,  protector. În astfel de clipe, simți că orice cuvânt e de prisos, așadar,  nu-ți rămâne altceva decât să spui Buona Pasqua, tuturor celor pe care îi întâlnești în această zi a Îngerului.

Nu mai sunt de mult un copil, dar tata mă întreabă, adesea, atunci când mă sună: “Ce mai faci, puiu’ tatii?”. Puține cuvinte,  într-o singură întrebare, cuprinzătoare cum doar iubirea unui părinte poate să fie. Nu-i răspund așa cum se așteaptă lui, probabil. Nu-i povestesc despre tot ce se întâmplă în jurul meu și înlăuntrul meu, nu-i spun niciodată că dorul de ei,  de multe ori,  îmi încremenește sufletul într-o stare de durere, fizică, de parcă sufletul ar avea un trup,  care doare.  Nu-i spun că,  uneori,  mi-e greu să trăiesc în armonie cu cei din jur, mai ales cu cei care mă judecă și mă răstălmăcesc, nu doar din pricina barierelor lingvistice, dar mai ales a celor mentale, care duc, inevitabil, la forme de rasism.  Știu că s-ar întrista. Nu-i spun că, în anumite momente,  mă simt neputincioasă să-mi cresc copilul protejat de urâțenia lumii dezlănțuite, așa cum a făcut-o el cu noi,  în vremuri mai tulburi și sumbre,  pe care a reușit să le îmblânzească, să le învăluie în lumină, întocmai ca un iluzionist.   Nu-i spun niciodată că,  uneori,  simt că toate valorile și principiile cu care ne-a crescut au căzut în desuetudine, dar au rămas atât de înrădăcinate în mine, și le simt,  când ca un reazem, când ca o povară.

Tata nu ne-a ținut niciodată lecții de viață, nu ne-a ținut discursuri despre ce e bine și ce e rău, mai ales că nu a fost niciodată un mare orator, nu în fața noastră. Era de modă veche,  credea în puterea exemplului.

În 1990, după revoluție, mulți prieteni și foști colegi au încercat să-l convingă să intre în afaceri, să devină capitalist peste noapte, când, de fapt,  el era cu adevărat tulburat și frământat de cinismul și de violența cu care istoria a pus la zid, în decembrie 1989, nu doar un regim, un dictator, o ideologie, dar și o lume, a lui, a noastră. A refuzat să se convertească și să devină capitalist și nu a fost nevoie să ne dea prea multe explicații. Știam prea bine cum urma să se justifice: “Vreau ca,  atunci când pun capul pe pernă,  să dorm liniștit“. Era mantra lui. Noi ne înfuriam,  îl certam, reproșându-i că nu a înțeles că totul s-a schimbat, că nu poate rămâne în afara vremurilor, apoi îl ironizam, cu dragoste.  În cele din urmă,  am învățat să respectăm alegerea lui de a rămâne fidel,  nu doar unei ideologii (de stânga,  pe care nu a trădat-o niciodată, și tocmai de aceea l-am admirat și mai mult), dar și unor principii morale, solide și sănătoase, cu care a fost, la rândul lui, crescut și educat, într-o mare familie,  cum cred că erau puține. Așa cum mamele învață să iubească, încercând să semene cu mamele lor,  sau să fie, dimpotrivă, în semn de rebeliune, opusul acestora, tații învață să iubească, încă de mici copii, încercând se semene propriilor tați.

În harta noastră genetică și afectivă se regăsesc amprentele lăsate de atâtea generații de tați si de mame! Mă gândesc la bunicul meu, Pavel,  care rămăsese văduv, cu trei copii și la bunica, Floarea, care rămăsese văduvă de război, cu un copil. Împreună, au avut alți patru copii și au crescut și au iubit 8 copii, 8 frați, într-o singură încăpere,  prea strâmtă ca să le cuprindă toată dragostea, grija și sacrificiile de care au fost capabili. Parcă îl aud pe bunicul spunându-i tatălui meu, pe un ton moromețian: “Tăviucule, să lași întotdeauna loc de bună ziua pe unde treci”. Nu e nevoie să citești tratate de educație infantilă să înțelegi că vorbele acestea erau, de fapt, o sublimă lecție de viață.

Nu știu de câte ori le-am auzit rostite de tata, de mii de ori, cu siguranță, de fiecare dată când mă simțea nemulțumită, revoltată, amenințătoare, mă sfătuia să fiu înțeleaptă, să nu fiu pripită și impulsivă, să fiu înțelegătoare și tolerantă, să las loc de bună ziua. Nu m-a certat niciodată pentru alegerile făcute, chiar dacă, de multe ori, l-am dezamăgit, ca atunci când am decis să plec din învățământ și să intru în presă. Tăcerile lui erau, însă, mai usturătoare și mai grele decât mii de reproșuri.

Nu i-am spus niciodată toate lucrurile astea despre care scriu acum, deși poate că ăsta e răspunsul pe care îl așteaptă,  atunci când mă întreabă: “Ce mai faci, puiu’ tatii?”. Nu-i spun multe lucruri pentru că nu vreau să-l pun pe gânduri,  așa cum nici el nu-mi spune niciodată atunci când nu e bine, pentru că nu vrea să mă îngrijoreze. Știm amândoi că ascundem atât de multe adevăruri,  din prea multă dragoste.

În fiecare an, în 19 martie, îl sun pe tata să îi spun La mulți ani, de Ziua tatălui. Mă bucur că există o astfel de sărbătoare (de aproape 100 de ani, în Italia),  la fel de importantă ca ziua mamei, care se sărbătorește în a doua duminică din luna mai. Îmi place că ziua tatălui coincide, nu întâmplător, cu sărbătoarea lui San Giuseppe (sfântul Iosif), arhetipul iubirii paterne.

Știu că nu e nevoie de ocazii speciale pentru a le spune celor dragi că îi iubim, dar faptul că ele există ne dă șansa de a găsi timp să ne ascultăm gândurile și dorurile, să sunăm acasă, să spunem pur și simplu La mulți ani, tată și să răspundem, nu grăbit sau monosilabic, atunci când ne întreabă: “Ce mai faci, puiu tatii?”…