Fiecare dintre noi a avut sau a fost o prietenă genială.  În copilărie, în adolescență și, mai târziu, în toți anii în care ne-am plăsmuit emotiv, în care ne-am simțit, pe rând,  vulnerabile și invincibile, în care,  dimineața am fi mutat munții din loc,  pentru un bărbat, iar noaptea,  am fi prăvălit munții peste el, să moară strivit sub povara disperării noastre; în toți anii în care înghesuiam vise prin toate ungherele sufletului, le rătăceam, atunci când ne pierdeam pe noi înșine, pentru ca,  mai apoi,  să le regăsim și să le spulberăm într-o secundă de luciditate,  sau de nebunie; în anii în care orele se măsurau în așteptări, iar clipele, în regăsiri,  în care locurile aveau conturul gândurilor noastre și străzile aveau numele umbrelor locuite; în toți anii aceia,  în viața fiecăreia dintre noi,  a existat o prietenă genială.

A mea era, cu adevărat, genială. Vorbeam ore întregi despre stele, constelații, astronomie și astrofizică, despre filosofie și istorie, despre cărți și eroi, despre Dumnezeu, Biblie și parabole.  Citeam aceleași cărți, vedeam aceleași filme, stăteam una lângă alta la cursuri, în bibliotecă, la examene și visam împreună, în timp ce mărșuiam, cu pușca în spinare, prin lanurile de porumb, în convocare (am făcut și armata, pe vremea când studentele făceau armată, în anii ’80!). De multe ori nu o înțelegeam. Rareori se întâmpla ca ea să nu mă înțeleagă pe mine. Cu o prietenă genială, prietenia e, întotdeauna, imperfectă, complicată și dureroasă, așa cum a fost și a noastră.

Când am citit Prietena mea genială, a Elenei Ferrante, m-am gândit la F.  Sunt convinsă că nu sunt singura care, citind cartea,  s-a simțit copleșită de amintiri și căreia i s-a făcut, brusc, dor, de prietena ei genială.

Lila și Lenù, protagonistele,  sunt atât de bine caracterizate, încât au viață proprie și au capacitatea de a provoca în cititori senzația că își răsfoiesc propria poveste. Nu sunt niciodată banale, nu devin victime ale clișeelor și ale slăbiciunilor, sunt autentice, puternice și credibile, de la început până la sfârșit. Fiecare are propria identitate, dar fiecare se identifică, adesea, cu cealaltă. Aparent,  este vorba despre eternul conflict dintre rațiune și simțire, una e impulsivă, pasională, intuitivă, cealaltă e disciplinată, “obtuză” emotiv, prea rațională. Eternul conflict care există înlăuntrul fiecăruia dintre noi.  Scriitoarea explorează,  fără filtri și fără jumătăți de măsură,  granița invizibilă dintre iubirea aproape viscerală și invidia destructivă,  care le leagă pe cele două prietene, care le apropie și le îndepărtează mereu, pe parcursul anilor. Pe măsură ce narațiunea devine tot mai complexă și mai enigmatică, începi să te întrebi: Cine e, de fapt, prietena genială, Lila sau Lenù?

Așa cum peste 4 milioane de cititori din întreaga lume se întreabă, de ani buni,  Cine e Elena Ferrante?

Despre ea e știe doar că și-a petrecut copilăria și tinerețea la Napoli, unde este plasată și acțiunea tetralogiei. Încă din 1991, când a publicat primul roman, La frantumaglia, a decis să semneze cu pseudonim, să nu participe la niciun eveniment de promovare și să fie intervievată doar prin email.  Autoarea a considerat că,  cel care scrie o carte,  ar trebuie să rămână în umbră, astfel încât cititorii să stabilească o relație directă cu povestea și cu personajele, fără să fie influențați de autor. Odată ce sunt scrise, cărțile nu mai au nevoie de autorii lor, spunea Elena Ferrante acum 25 de ani, reușind să rămână în anonimat în toți acești ani.

Tocmai acest mister a contribuit la nașterea unui adevărat fenomen mondial și a unui caz literar fără precedent.

Se vorbește mult despre fenomenul de “dependență psihologică” pe care îl provoacă romanele scriitoarei napolitane. Americanii i-au dat și un nume: Ferrante fever. Este vorba despre acea senzație de gol interior și de nostalgie pe care o simt cititorii,  în momentul în care au terminat unul dintre volumele tetralogiei și se întreabă când când va apărea următorul? Am și eu câteva “cazuri” în familie, deci pot cofirma teoria psihologilor în ceea ce privește modul în care romanele Elenei Ferrante se insinuează în sufletul și în mintea cititorilor.

Trebuie să recunosc că am citit Prietena mea genială în România, la recomandarea mamei mele, care aflase despre  ferantemania de la o prietenă,  din Franța, care devenise dependentă și aștepta,  cu sufletul la gură, publicarea fiecărui volum. Mama a fost surprinsă că nu citisem,  încă nimic, mai ales că locuiesc la Napoli, însă,  știți cum e, nimeni nu e profet în țara lui, și nici Elena Ferrante nu e foarte apreciată de critică, în Italia. Unii susțin că nu e o scriitoare, ci o naratoare, că stilul e banal și deloc surprinzător, alții vorbesc despre o formă de narcisism literar și despre uniformizare stilistică. Unii critici explică succesul enorm avut în Statele Unite ( peste 1,5 milioane de cărți vândute), prin traducerea excelentă,  care dă strălucire stilului lipsit de originalitate al autoarei.  Ceea ce pot spune eu e că, citind Prietena mea genială mai întâi în română, și apoi în original, parcă am apreciat mai mult traducerea.

Elena Ferrante, oricine ar fi ea,  sau el, a vândut peste 4 milioane de volume în întreaga lume, a ocupat primele locuri în topul celor mai bune cărți în Anglia, Danemarca, Norvegia, Suedia, Spania și Olanda. Hillary Clinton a definit-o hipnotizantă,  iar Nicole Kidman, extraordinară. The Guardian descrie romanele drept „unele dintre cele mai entuziasmante scrieri din literatura contemporană“, iar Time a inclus-o pe Elena Ferrante printre cele mai influente 100 de personalități din lume. În Statele Unite,  cărțile ei sunt considerate,  de către unii,  ultimul acessoriu la modă în Mahattan. 

Tetralogia napolitană (care cuprinde Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei ce rămân și Povestea copilei pierdute) va deveni,  curând,  un serial internațional de televiziune, care se va intitula The Neapolitan Novels. Pentru o vreme, cititorii nu se vor mai întreba cine e Elena Ferrante, ci care actori vor face parte din distribuție și, mai ales, cine le va interpreta pe Lila și Lenù?

În 2 iunie 1946,  mai mult de 25 de milioane de italieni au participat la un referendum crucial, în urma căruia peste 12 milioane (circa 54%),  au decis abolirea monarhiei constituționale și instituirea republicii. Pentru prima oară,  au avut drept de vot și femeile, care s-au prezentat la urne,  într-o proporție covârșitoare, aproape 90%.

Italienii au votat nu doar noua formă de organizare a statului, dar și membrii primei Adunări Constituționale. 2 iunie e un moment important pentru istoria Italiei și pentru că rezultatele referendumului au scos în evidență falia profundă care exista,  deja,  între nord și sud: toate marile orașe din nord au votat, în favoarea republicii, în timp ce, în centru și sud, aproape 80% doreau menținerea monarhiei.  Nu doar Italia era divizată, ci și aliații ei din cel de-al doilea război mondial: Marea Britanie susținea menținerea monarhiei, ca o formă de apărare în fața extinderii comunismului, în timp ce americanii pledau pentru ca poporul italian să aibă libertatea de a alege între monarhie și republică. În fine, ziua de 2 iunie marchează și începutul unui exil de aproape 60 de ani al familiei regale de Savoia, în ciuda faptului că existau, la momentul referendumului, peste 10 milioane de italieni care doreau menținerea monarhiei.

În cele din urmă, cu 2 milioane de voturi în plus, au câștigat republicanii, însă,  în sud, mai precis,  la Napoli, rezultatele referendumului și suspiciunea unor fraude electorale,  au declanșat manifestații de protest violente, în urma cărora zeci de persoane au murit, iar multe au fost rănite. Riscul declanșării unui război civil era real. Regele Umberto II de Savoia, numit și “regele de mai“, pentru că a atât a rămas pe tron, o lună de zile, a fost chemat de către Papa Pio al XII-lea, care l-a avertizat că prezența sa în Italia, mai ales la Napoli, ar putea să provoace alte conflicte și proteste și i-a sugerat să părăsească, pentru o vreme, Italia, până când se va calma situația extrem de tensionată,  în zilele care au urmat referendumului.

În 13 iunie 1946, Curtea de Casație validează rezultatele referendumului iar guvernul De Gasperri asumă puteri depline. Regele Umberto de Savoia recunoaște și respectă voința poporului și decide să părăsească Italia. Nu s-a vorbit nici o clipă despre exil, nici regele și nici apropiații săi nu și-au imaginat nici o clipă că, o dată cu plecarea lor din Italia, începea un exil  atât de lung.  Portugalia a fost singura țară dispusă să îl găzduiască pe suveranul Italiei, așa încât regele, împreună cu fiul său , Vittorio Emanuele, se vor stabili la Cascais.

Exilul familiei regale de Savoia a durat până în 2002 (Romania a fost mai generoasă, pentru că i-a permis regelui Mihai să se întoarcă în țară, în 1992!).  Exilul regelui Umberto II de Savoia s-a încheiat după 37 de ani, o dată cu moartea sa, în 1983,  într-o clinică din Geneva: era singur, asistat doar de către o infirmieră,  care va declara, mai târziu că, în momentul morții, ultimul cuvânt pe care l-a rostit a fost: Italia. La funeralii au participat peste 10.000 de italieni, veniți din toată țara, dar unicul reprezentant oficial al guvernului italian a fost consulul de la Lyon. Singura manifestație publică ce a avut loc în Italia,  a fost în timpul meciului dintre Juventus și Pisa, când jucătorii au purtat banderole negre pe braț.

Între timp, după 30 de ani în care ziua de 2 iunie a fost considerată sărbătoare națională,  în 1977, a fost abolită, din cauza unei profunde crize economice în care se afla Italia și care nu-i permitea să piardă o zi lucrătoare.  Începând din acel an și până în 2001,  Ziua Republicii s-a sărbătorit în prima duminică din iunie. Astăzi, nașterea Republicii Italiene e marcată cu mare fast și cu parade militare, în toată țara. Ca o ironie a destinului, sau a istoriei, la Roma, comemorările tradiționale au loc în fața monumentului intitulat Altarul Patriei, construit în memoria primului rege al Italiei, Vittorio Emanuele II.

Dacă viața mea ar fi un film, aș alege muzica lui Ennio Morricone pentru coloana sonoră, să dea o aură de magie tuturor iluziilor și deziluziilor,  care au năvălit peste mine cu forța unui uragan și cu fragilitatea unui  freamăt. L-aș alege pe Morricone pentru că muzica lui sublimă,  în toată “impuritatea” ei stilistică, cu amestecul original de clasic, jazz, pop și rock, s-ar potrivi de minune cu o viață plină, intensă și imperfectă.

În copilărie,  mă uitam cu bunicul la filmele lui Sergio Leone, faimoasele Spaghetti Western.  Înainte de fiecare film, îmi punea mereu aceeași întrebare: “E cu cai?“, pentru că doar ei îl puteau ține,  două ore,  în fața televizorului. În timp ce Tata Bun era fascinat de galopul cailor,  eu eram hipnotizată de muzică. Îmi amintesc, spre exemplu, Undeva, cândva în Vest (Once Upon a Time in the West)  pentru că primisem cadou o muzicuță,  la care m-am chinuit multă vreme să cânt, la fel ca Charles Bronson,  Man with the Harmonica, motivul filmului.  Ceva mai târziu, când am văzut Cinema Paradiso, eram deja departe de paradisul copilăriei mele și coloana sonoră m-a umplut de nostalgie și dor, mi-a amintit de cinematograful improvizat la Căminul Cultural din satul bunicilor, unde am văzut primele filme din viața mea, O floare și doi grădinari, (un film-cult al cinematografiei indiene!), și Mihai Viteazul, cu marele Amza Pellea.

În studenție am văzut,  pe o casetă video, tradusă de Irina Margareta Nistor,  A fost odată în America (Once Upon a Time in America), ultimul film al lui Sergio Leone. Nu-mi amintesc vocea lui Robert de Niro, pentru că era dată la minimum, dar, dacă închid ochii, aud, parcă, naiul lui Gheorghe Zamfir, căruia Morricone i-a cerut să interpreteze “Childhood Memories” și “Cockeye’s Song, pentru coloana sonoră a filmului,  una dintre cele mai frumoase scrise vreodată. Mărturisesc că, de fiecare dată când revăd filmul și ascult partea interpretată la nai de Zamfir, mă emoționez  profund.  Așa cum mă emoționez ascultând Gabriel’s Oboe, tema muzicală a filmului The Mission, sau cântecul Ancora qui (interpretat de Elisa), din filmul lui Quentin Tarantino, Django Unchained.

Cred că e evident că sunt o “fană” a lui Ennio Morricone, chiar dacă e un cuvânt care știu că nu-i place,  pentru că e în totală contradicție cu natura lui introvertită, aparent ursuză, tăcută și discretă. Nu-i plac interviurile, aparițiile publice, celebrările. Preferă să stea închis în studioul său, căutând, neobosit, armonii divine. Compune muzică de film de mai bine de 50 de ani și a realizat peste 500 de coloane sonore. Are o stea pe Aleea Celebrităților din Hollywood și a dat numele unui asteroid: 152188 Morricone.  A câștigat, în sfârșit, Oscarul pentru cea mai bună coloana sonoră,  după șase nominalizări, un Golden Globe și după un Oscar pentru întreaga carieră,  care i-a fost decernat în 2007. Mulți critici muzicali și cinematografici vorbesc despre un înainte și un după Morricone, tocmai pentru că e considerat nu doar unul dintre cei mai mari compozitori din lume, dar, mai ales, cel care a revoluționat muzica de film. Cu toate acestea, a trebuit să aștepte aproape 40 de ani pentru a primi recunoașterea absolută din partea Academiei Americane de Film. În ultimele luni, mulți au readus în memoria cinefililor cazul Fellini, marele regizor italian care nu a câștigat,  niciodată,  un Oscar pentru regie, ci doar premiul pentru cel mai bun film străin, de patru ori.

Prima coloana sonoră de succes, cea din filmul Pentru un pumn de dolari (A Fistful of Dollars),  a împlinit o jumătate de secol, datează din…1964, când a început colaborarea cu Sergio Leone, coleg de bancă în clasa a treia, devenit marele său prieten cu care a realizat filme memorabile. 

A scris muzică pentru mari regizori, cum ar fi Bertolucci, Zefirelli, Pasolini, Almodovar, Brian de Palma, Oliver Stone, Tornatore, dar întâlnirea cu Quentin Tarantino a fost cea care i-a adus un Golden Globe și un Oscar.

Morricone este compozitorul preferat al lui Tarantino, care l-a comparat cu Mozart, Beethoven și Schubert,  și care a reușit să-l convingă să realizeze, din nou, după 40 de ani,  coloana sonoră a unui film western. Din respect pentru prietenul său, Sergio Leone, în ultimii douăzeci de ani a refuzat orice propunere americană de a compune muzică western. Tarantino l-a cucerit cu stilul său original și genial, dar și cu constanța cu care a demonstrat,  de-a lungul timpului,  admirația pentru  maestrul Morricone, incluzând în câteva filme, Kill Bill, Ticăloși fără glorie sau Django Unchained,  unele dintre compozițiile sale celebre.  Inițial, pentru The Hateful Eight,  Morricone ar fi trebuit să scrie doar o parte, care urma să devină motivul muzical al filmului,  însă a fost atât de fascinat de scenariu încât a continuat să compună  și, în cele din urmă, a realizat întreaga coloană sonoră.

Colaborarea cu Tarantino, aparent improbabilă și,  cel puțin ciudată, s-a transformat într-o adevărată prietenie.  În discursul său de la festivitatea de decernare a premiului Oscar (rostit în italiană și tradus de fiul compozitorului), Ennio Morricone i-a mulțumit soției,  Maria, pentru că îi stă alături de aproape 70 de ani, și lui Tarantino,  pentru că l-a ales. Marele compozitor e convins că  nu există muzică importantă fără un mare film care să o inspire și că o muzică frumoasă nu poate ajuta,  în niciun fel,  un film mediocru, dar un film bun poate să ducă la succes o coloană sonoră mediocră. 

Mulți spun că nu e ușor să lucrezi cu maestrul Morricone și că, uneori,  raportul său cu regizorii nu a fost tocmai unul “idilic”. Acum câțiva ani, ascultând una dintre piesele scrise pentru filmul său,  regizorul Adrian Lyne a spus: Voiam ceva imortal și asta nu mi se pare deloc imortal. Înainte de a întrerupe orice colaborare cu el, maestrul Morricone i-a răspuns că pentru a judeca imortalitatea unei  opere e nevoie de 30 de ani. Pentru  multe dintre compozițiile sale, a fost nevoie de mult mai puțin timp pentru a intra în istorie și pentru a deveni legendă.

Mi-e dor de bunici, de casa cu iasomie, de casa cu prispa înaltă și ferestrele mărunte,  în care încăpeau doar privirile noastre de copii curioși și nerăbdători,  în ajun de Crăciun; mi-e dor de tinda întunecoasă, care se lumina brusc de dragoste și de miros de pancove; mi-e dor de paturile înalte,  cu saltele din paie și perne cu pene de gâscă, unde noi, nepoții, dormeam înghesuiți, strânși în îmbrățișări vindecătoare, care ne alungau toate spaimele și neânțelegerile. Mi-e dor de banca din fața casei,  umbrită de teii bătrâni, pe care bunicul se așeza să-și odihnească piciorul de lemn și să ne potolească neastâmpărul. Mi-e dor de podul casei în care urcam să privim norii,  când leneși, când grăbiți, de pe ochiul de geam,  care ne părea un străjer pe acoperișul lumii. Mi-e dor să-l văd pe bunicul mângâind coama cailor, în timp ce le susura vorbe mie neînțelese.

În 2 octombrie, în Italia,  e Sant’Angelo, Ziua îngerilor păzitori și, totodată,  Ziua Bunicilor.

Pe bunicii mei i-am sărbătorit rar, atunci când trăiau. Îmi amintesc o sărbătoare de 80 de ani a bunicului meu, dar nu mi-l amintesc să fi suflat în lumânările de pe tort. Există o poză care a reușit să oprească acea clipă și a imortalizat momente de fericire pură, în alb și negru. E singura în care suntem împreună toți verișorii, înainte să ne fi rătăcit prin lume și să ne fi pierdut prin propriile neliniști. Nu-mi amintesc alte sărbători cu bunicii mei. Zilele lor de naștere cădeau, mereu,  în mijlocul săptămânii și în timpul școlii,  de parcă nu voiau să ne încurce și să ne dea peste cap viața frenetică,  pe care o duceam și care ne îndepărta de ei. Le-am spus rar la multi ani, de ziua lor, pentru că, la vremea aceea,  era complicată comunicarea și sunt sigură că ar fi preferat să ne strângă în brațe și nu să ne audă vocea neclară, bruiată de furtuni și de griji.  La țară, oamenii nu dădeau prea mare importanță zilei de naștere, unii nici măcar nu își aminteau când s-au născut. Nu aprindeau lumânări pe tort și nici nu așteptau să vină copiii,  de la oraș,  să îi sărbătorească. Țăranii erau prinși cu schimbarea anotimpurilor și nu cu număratul anilor care treceau. Își aminteau câți ani aveau doar atunci când murea cineva, și se întrebau dacă a fost mai tânăr sau mai bătrân decât ei.

Nu le-am făcut multe cadouri bunicilor de ziua lor, adevărul e că îmi amintesc așa de puține și-mi pare rău…o pălărie,  o vestă, o fustă din catifea, un batic…i-am avut atâta vreme lângă mine și mă tem că am pierdut vremea cu nimicuri,  în loc să le fi spus și să le fi arătat cât de mult îi iubeam!

Suntem leneși și comozi atunci când ne iubim părinții sau bunicii, suntem zgârciți în vorbe, în gesturi sau în daruri, suntem distrați și grăbiți,  convinși fiind că ei sunt fericiți,  oricum, oricât de mult sau oricât de puțin le-am dărui,  și dovezile ni se par de prisos.

Nu pot să-mi imaginez copilăria fără bunici și nici ceea ce sunt acum,  fără umbra lor învăluitoare, aplecată, mereu,  peste mine, protectoare. Mă consider omul cel mai norocos de pe pământ,  pentru că m-am putut bucura de ei,  mulți ani,  și pentru că nu au plecat niciodată,  cu adevărat,  de lângă mine. Ei sunt îngerii mei păzitori.

De aceea, mi se face nespus de dor de ei în această zi de toamnă blândă, de început de octombrie, în care se simte în aer mirosul,  dulce amar,  al strugurilor tămâioși. Îl adulmec cu nesaț și redevin copil în curtea bunicilor. De ziua lor, împărtășesc cu băiatul meu doruri și amintiri și ne scufundăm amândoi în melancolie. El a avut nenorocul să crească cu bunicii departe, pe cei din România îi vede de două ori pe an, pe cei de aici, doar duminica. I-au lipsit,  toți anii aceștia,  lucrurile simple, cele de zi cu zi, pe care să le trăiască cu bunicii. Mersul la școală de mână cu bunicul sau prânzul pregătit de bunica, spre exemplu.

În cei trei ani de grădiniță, a suferit enorm de mult pentru că, în 2 octombrie,  era singurul fără bunici la spectacolele pe care le pregăteau copiii, cu poezii, cântece, desene și cadouri.  În final, când cântau cu toții imnul bunicilor, Tu sarai (scris, în 2005 de către Walter Bassani), și dăruiau flori de nu mă uita, simbolul acestei sărbători, băiatul meu plângea.

Sunt sigură, însă,  că amintirile lui Matei despre bunici îi vor mângâia sufletul și îi vor modela spiritul,  atunci când,  adult fiind, va încerca să înțeleagă cine e, de fapt, și își va da seama că, la multe întrebări,  va găsi răspuns tocmai în copilăria de acum și în dragostea nemăsurată a bunicilor, care îmbătrânesc așteptând anotimpul întoarcerilor.