Dacă viața mea ar fi un film, aș alege muzica lui Ennio Morricone pentru coloana sonoră, să dea o aură de magie tuturor iluziilor și deziluziilor,  care au năvălit peste mine cu forța unui uragan și cu fragilitatea unui  freamăt. L-aș alege pe Morricone pentru că muzica lui sublimă,  în toată “impuritatea” ei stilistică, cu amestecul original de clasic, jazz, pop și rock, s-ar potrivi de minune cu o viață plină, intensă și imperfectă.

În copilărie,  mă uitam cu bunicul la filmele lui Sergio Leone, faimoasele Spaghetti Western.  Înainte de fiecare film, îmi punea mereu aceeași întrebare: “E cu cai?“, pentru că doar ei îl puteau ține,  două ore,  în fața televizorului. În timp ce Tata Bun era fascinat de galopul cailor,  eu eram hipnotizată de muzică. Îmi amintesc, spre exemplu, Undeva, cândva în Vest (Once Upon a Time in the West)  pentru că primisem cadou o muzicuță,  la care m-am chinuit multă vreme să cânt, la fel ca Charles Bronson,  Man with the Harmonica, motivul filmului.  Ceva mai târziu, când am văzut Cinema Paradiso, eram deja departe de paradisul copilăriei mele și coloana sonoră m-a umplut de nostalgie și dor, mi-a amintit de cinematograful improvizat la Căminul Cultural din satul bunicilor, unde am văzut primele filme din viața mea, O floare și doi grădinari, (un film-cult al cinematografiei indiene!), și Mihai Viteazul, cu marele Amza Pellea.

În studenție am văzut,  pe o casetă video, tradusă de Irina Margareta Nistor,  A fost odată în America (Once Upon a Time in America), ultimul film al lui Sergio Leone. Nu-mi amintesc vocea lui Robert de Niro, pentru că era dată la minimum, dar, dacă închid ochii, aud, parcă, naiul lui Gheorghe Zamfir, căruia Morricone i-a cerut să interpreteze “Childhood Memories” și “Cockeye’s Song, pentru coloana sonoră a filmului,  una dintre cele mai frumoase scrise vreodată. Mărturisesc că, de fiecare dată când revăd filmul și ascult partea interpretată la nai de Zamfir, mă emoționez  profund.  Așa cum mă emoționez ascultând Gabriel’s Oboe, tema muzicală a filmului The Mission, sau cântecul Ancora qui (interpretat de Elisa), din filmul lui Quentin Tarantino, Django Unchained.

Cred că e evident că sunt o “fană” a lui Ennio Morricone, chiar dacă e un cuvânt care știu că nu-i place,  pentru că e în totală contradicție cu natura lui introvertită, aparent ursuză, tăcută și discretă. Nu-i plac interviurile, aparițiile publice, celebrările. Preferă să stea închis în studioul său, căutând, neobosit, armonii divine. Compune muzică de film de mai bine de 50 de ani și a realizat peste 500 de coloane sonore. Are o stea pe Aleea Celebrităților din Hollywood și a dat numele unui asteroid: 152188 Morricone.  A câștigat, în sfârșit, Oscarul pentru cea mai bună coloana sonoră,  după șase nominalizări, un Golden Globe și după un Oscar pentru întreaga carieră,  care i-a fost decernat în 2007. Mulți critici muzicali și cinematografici vorbesc despre un înainte și un după Morricone, tocmai pentru că e considerat nu doar unul dintre cei mai mari compozitori din lume, dar, mai ales, cel care a revoluționat muzica de film. Cu toate acestea, a trebuit să aștepte aproape 40 de ani pentru a primi recunoașterea absolută din partea Academiei Americane de Film. În ultimele luni, mulți au readus în memoria cinefililor cazul Fellini, marele regizor italian care nu a câștigat,  niciodată,  un Oscar pentru regie, ci doar premiul pentru cel mai bun film străin, de patru ori.

Prima coloana sonoră de succes, cea din filmul Pentru un pumn de dolari (A Fistful of Dollars),  a împlinit o jumătate de secol, datează din…1964, când a început colaborarea cu Sergio Leone, coleg de bancă în clasa a treia, devenit marele său prieten cu care a realizat filme memorabile. 

A scris muzică pentru mari regizori, cum ar fi Bertolucci, Zefirelli, Pasolini, Almodovar, Brian de Palma, Oliver Stone, Tornatore, dar întâlnirea cu Quentin Tarantino a fost cea care i-a adus un Golden Globe și un Oscar.

Morricone este compozitorul preferat al lui Tarantino, care l-a comparat cu Mozart, Beethoven și Schubert,  și care a reușit să-l convingă să realizeze, din nou, după 40 de ani,  coloana sonoră a unui film western. Din respect pentru prietenul său, Sergio Leone, în ultimii douăzeci de ani a refuzat orice propunere americană de a compune muzică western. Tarantino l-a cucerit cu stilul său original și genial, dar și cu constanța cu care a demonstrat,  de-a lungul timpului,  admirația pentru  maestrul Morricone, incluzând în câteva filme, Kill Bill, Ticăloși fără glorie sau Django Unchained,  unele dintre compozițiile sale celebre.  Inițial, pentru The Hateful Eight,  Morricone ar fi trebuit să scrie doar o parte, care urma să devină motivul muzical al filmului,  însă a fost atât de fascinat de scenariu încât a continuat să compună  și, în cele din urmă, a realizat întreaga coloană sonoră.

Colaborarea cu Tarantino, aparent improbabilă și,  cel puțin ciudată, s-a transformat într-o adevărată prietenie.  În discursul său de la festivitatea de decernare a premiului Oscar (rostit în italiană și tradus de fiul compozitorului), Ennio Morricone i-a mulțumit soției,  Maria, pentru că îi stă alături de aproape 70 de ani, și lui Tarantino,  pentru că l-a ales. Marele compozitor e convins că  nu există muzică importantă fără un mare film care să o inspire și că o muzică frumoasă nu poate ajuta,  în niciun fel,  un film mediocru, dar un film bun poate să ducă la succes o coloană sonoră mediocră. 

Mulți spun că nu e ușor să lucrezi cu maestrul Morricone și că, uneori,  raportul său cu regizorii nu a fost tocmai unul “idilic”. Acum câțiva ani, ascultând una dintre piesele scrise pentru filmul său,  regizorul Adrian Lyne a spus: Voiam ceva imortal și asta nu mi se pare deloc imortal. Înainte de a întrerupe orice colaborare cu el, maestrul Morricone i-a răspuns că pentru a judeca imortalitatea unei  opere e nevoie de 30 de ani. Pentru  multe dintre compozițiile sale, a fost nevoie de mult mai puțin timp pentru a intra în istorie și pentru a deveni legendă.

Dați-vă jos masca, vă rog, sunt cuvintele cu care forțele de ordine i-au întâmpinat pe toți cei care au intrat duminică, 31 ianuarie,  în Piața San Marco din Veneția, pentru a participa la ceremonia numită Zborul Îngerului, care, de peste 500 de ani, marchează începutul Carnavalului ( ce se va încheia în 9 februarie). Personajul care întruchipează un înger “zboară”,  de pe Turnul Campanile,  pe deasupra mulţimii adunate în piaţă şi a cortegiului de personaje istorice, în frunte cu Dogele şi soţia acestuia, binecuvântând astfel sărbătoarea. Festivitatea de deschidere a Carnavalului a atras,  în acest an, peste 100.000 de turiști,  din întreaga lume.

Pentru prima oară, teama de posibile atacuri teroriste a determinat măsuri de securitate extreme: cinci puncte de control la intrarea în Piața San Marco, dotate cu metal detector, verificări amănunțite și obligația de a da jos măștile, preț de câteva clipe, pentru că,  sub fiecare dintre ele,  se poate ascunde un pericol. E o atmosferă încărcată la Veneția, Carnavalul de anul acesta a fost numit,  în presă, Carnavalul fricii.

E ciudat să vezi toate măștile clasice din Commedia dell’Arte, controlate de polițiști, la fel și costumele somptuoase, să vezi “prințese” și “nobili” nevoiți să se descalțe în fața mulțimii,  sau să se supună controlului cu metal detector…M-am gândit că, încă de la începuturile sale, în secolul al 14 lea,  Carnavalul de la Veneția a fost conceput tocmai pentru a elimina orice fel de diferențe, legate de identitate, sex sau statut social; cu o mască pe față, toți aveau dreptul să facă parte din Marea Iluzie a unui Carnaval unic în lume, fascinant și misterios. Privind în jur, îmi dau seama că tocmai  misterul e cel care stârnește, astăzi, teamă, iar diferențele sunt considerate, mai mult ca oricând, o amenințare. Un tânăr, fără mască, dar arab, e invitat să iasă din rând și e supus unui control amănunțit. Avea un rucsac plin de confeti colorate.

Erau alte vremuri cele în care dogii Veneției erau obligați să interzică măștile și costumele, în anumite condiții, pentru că “libertinajul mascat încuraja infidelitatea şi amestecul claselor sociale şi amenința moralitatea cetăţii”. Printr-un decret din 1339, s-a stabilit că persoanele mascate nu aveau voie să se plimbe noaptea prin oraș, iar, din 1703, au fost interzise măștile în interiorul Caselor Publice de Joc, varianta cazinourilor de astăzi.  În acea perioadă,  Veneția era considerată magnetul Europei, pentru că atrăgea jucători împătimiți din întreg continentul,  care apelau la tot felul de tertipuri pentru a evita creditorii. În 1458,  s-a interzis bărbaţilor costumaţi în femei să pătrundă în mănăstirile de maici, pentru a comite “multas inhonestas“, adică acte indecente și impure. În 1776,  a fost emanată, în schimb,  o lege care proteja “onoarea familiei”, prin care femeile căsătorite erau obligate să poarte o mască,  atunci când mergeau la teatru. În decadenta Veneţie, la adăpostul anonimatului oferit de mască, nobilii îşi permiteau să nu-şi onoreze datoriile făcute la masa de joc, iar doamnele din înalta societate puteau cocheta cu oricine şi nici o plăcere nu le era interzisă. Cu siguranță, multe dintre ele nu au rezistat farmecului, fără egal, al marelui aventurier Giacomo Casanova,  despre care se spune că le cerea amantelor să poarte o mască, la prima întâlnire amoroasă. Jurnalele scrise de legendarul cuceritor pot fi considerate, printre altele,  o istorie fascinantă și misterioasă a nopților intense de Carnaval.

Ultimul Carnaval din Veneția a avut loc în 1797, cu un an înainte de moartea lui Casanova.  După căderea Republicii Veneţiene, care a devenit parte a Imperiului Austriac, toate festivitățile publice au fost interzise timp de două secole, chiar dacă petrecerile au continuat în palatele nobilimii și în insulele Burano și Murano. Carnavalul, așa cum îl cunoaștem astăzi, a renăscut în 1979, și a devenit unul dintre cele mai spectaculoase din lume.

Puțini știu, probabil, că termenul de carnaval vine din latină, de la carnem levare, o expresie din Evul Mediu,  care indica renunțarea la carne, pe perioada postului de Paște.  Ultima zi înainte de intrarea în post e caracterizată de un mare desfăt culinar și se numește Marțea grasă, tocmai pentru a contrasta cu perioada de înfrânare și ascetism a postului.

Primul document prin care Carnavalul din Veneția a fost declarat sărbătoare publică datează din 1296. Originile Carnavalului, însă, se pierd în timp și au legătură cu ritualurile ancestrale, care marcau trecerea de la iarnă la primăvară, spre exemplu,  Saturnaliile din Roma antică,  sau culturile dedicate lui Dionysos, al căror motto era “Semel in anno licet insanire”( “O dată pe an e permis să o iei razna”), adică să nu te înfrânezi, acesta devenind,  cu timpul,  și spiritul Carnavalului de la Veneția.  Sub adăpostul măştilor clasice,  Bauta, Volto, Moretta, Colombina, Arlecchino, Pulcinella o Pantalone,  toţi veneţienii se bucurau de distracţii,  mai mult sau mai puţin rafinate, curtezanele puteau părea doamne cinstite, iar contesele, curtezane,  nobilii se pierdeau în mulţime, printre tarabele încărcate cu măşti de carnaval, pe străzile întortocheate,  invadate de scamatori, pictori, menestreli și acrobați. 

Astăzi, aceleași străzi sunt invadate de polițiști sau carabinieri, unii sunt în uniformă, alții se confundă cu turiștii excentrici,  deghizați în personaje din Commedia dell’ Arte, nerăbdători să participe la vreo paradă sau la vreun bal, sau pur și simplu să străbată labirintul venețian, unic în lume, cu cele 430 de poduri și peste 3000 de străduțe, împodobite pentru marea sărbătoare a veseliei, a extravaganței, a luxului și a plăcerilor de orice fel, începând de la cele culinare.  Semel in anno licet insanire, nu-i așa?

Când am venit,  pentru prima oară,  în Italia,  în 1993,  era o toamnă târzie,  cerul era limpede, iar lumina era mereu blândă și caldă, chiar și în zilele cu ploaie.   Nu era o toamnă ruginie, nici amară, nici roșietică, era o toamnă galbenă, verde, albastră… Am ajuns pe coasta Amalfi (care avea să devină, patru ani mai târziu, patrimonio Unesco) și am avut sentimentul, pentru prima oară în viață, că descoperisem paradisul terestru. Mă simțeam copleșită până la lacrimi de atâta frumusețe, priveam în jur și…plângeam.  

Lămâii cocoțați pe stânci, în locuri greu de imaginat, aveau crengile împovărate de fructe: lămâi enorme, care păreau niște pepeni,  de un galben strălucitor, orbitor în zilele cu soare. Nu există o licoare mai îmbietoare și mai delicioasă decât limoncello, băutura preparată cu coajă de lămâie, pe care o puteți gusta, aici,  la tot pasul. Totodată, nu există un spectacol mai fermecător decât acela al lămâilor care, atârnând peste mare,  îi conferă o culoare imposibil de descris: un amestec,  aproape alchimic,  de verde, galben și albastru. Mă gândeam la toți poeții care au găsit inspirație în aceste locuri și mi-am amintit versurile lui Goethe, poetul iremediabil îndrăgostit de Amalfi:  Conosci tu la terra dove il limon fiorisce? /Laggiù, laggiù voglio con te fuggire. (Cunoști,  tu,  locul în care lămâii înfloresc/ Acolo, acolo vreau să fug cu tine). 

Nu eram singura care, odată ajunsă la Amalfi, a avut certitudinea că intrase în paradis. Înaintea mea, la începutul secolului al XX-lea, un rafinat scriitor italian, Renato Fucini, cunoscut, la vremea respectivă, pentru atitudinea sa extrem de critică la adresa orașului Napoli (pe care îl considera un loc terificant),  în momentul în care a intrat la Amalfi, a rostit faimoasele cuvinte:  Il giorno del giudizio, per gli amalfitani che andranno in Paradiso,  sarà un giorno come tutti gli altri. (În ziua Judecății de Apoi, pentru amalfitanii care vor ajunge în paradis, va fi o zi ca oricare alta).

Îmi amintesc că am citit cuvintele astea pe o placă, amplasată pe poarta de intrare în oraș, înainte de a mă pierde prin labirintul de străzi înguste,  întortocheate, parcă cioplite cu mâinile în munte, într-o armonie arhitecturală perfectă, care l-a determinat pe renumitul arhitect Le Corbusier să exclame: Nu e posibil așa ceva, dar există!

Niște prieteni italieni mi-au spus că, pentru a înțelege înțelesul cuvintelor,  care te întâmpină la intrarea în oraș, trebuia să urc pe colina cea mai înaltă, acolo unde se află cimitirul din Amalfi, într-un loc numit, în mod paradoxal,  Belvedere cimitero monumentale. Cimitirul este cu vedere la mare, domină peisajul și oferă o viziune paradisiacă asupra vieții și asupra morții. De acolo, de sus, peisajul e sublim. Marea, cerul și pământul se contopesc în mod divin. Pentru amafitani, paradisul e în fiecare zi. Am înțeles, de acolo, de sus, și versurile lui Salvatore Quasimodo (poetul sicilian, premiul Nobel pentru literatură, pe care le-a scris la Amalfi): Aici e ușor să uiți de moarte și să ți-o imaginezi ca pe un ecou luminos al peșterilor,  în zilele în care marea e tumultuoasă,  iar vocea sirenelor amenințătoare.

Nu întâmplător, pentru a explica originile unui astfel de loc,  nu a fost suficientă o simplă explicație istorică, potrivit căreia orașul Amalfi ar fi fost întemeiat, în secolul al IV-lea d.Hr,  de către un grup de cetățeni ai Romei, pe care împăratul Constantin i-ar fi invitat să se stabilească la Constantinopol. În drum spre capitala bizantină,  ar fi naufragat pe coastele regiunii Puglia, unde au întemeiat orașul numit Melphi. La scurt timp, au ajuns, cu îmbarcațiunile lor,  într-un loc aflat între Munții Lattari și Marea Tireniană, unde au fondat un mic sat pescăresc, numit Amalfi. Dincolo de adevărul istoric, apariția acestui loc a dat naștere multor legende,  care vorbesc despre nimfe, sirene, eroi sau sfinți.

Una dintre ele povestește că Hercule s-a îndrăgostit nebunește de nimfa Amalfi. Când zeii au decis că aceasta trebuie să moară tânără, Hercule aproape că a înnebunit, de durere,  și a căutat cel mai frumos loc,  în care să o îngroape. A ales o coastă,  înconjurată de mare și stânci, un peisaj de o frumusețe sălbatică, cu o mare albastră ca ochii nimfei. În acest loc, pe care l-a numit Amalfi,  a construit un mormânt din smarald, ca mărturie eternă a iubirii lor.

O altă legendă descrie aceste locuri ca fiind adăpostul a trei sirene, Leocosia, Ligea și Partenope, care îi atrăgeau, cu cântecele lor,  pe marinarii ce își pierdeau nu doar mințile, dar și viața. Se spune că singurii care au reușit să iasă nevătămați din aceste locuri blestemate au fost Ulise și oamenii lui. Ca să scape de magia cântecului lor dulce și ispititor, Ulise a înfundat cu ceară urechile mateloţilor, iar el s-a legat de catargul corăbiei, rămânând nemișcat,  până când glasul sirenelor s-a pierdut în depărtare.

 Un astfel de loc, născut parcă printr-o conspirație “norocoasă” a zeilor, nu putea să nu aibă și protecția unui sfânt, mai exact, sfântul Andrei, considerat și în zilele noastre, patronul spiritual al orașului Amalfi.

O legendă narează că, în noaptea de 27 iunie 1544, navele piratului Ariadeno Barbarossa se apropiau amenințătoare de Amalfi, pe care intenționau să-l atace și să-l distrugă. În momentul în care santinelele au dat alarma, locuitorii orașului s-au îndreptat spre capela în care se aflau relicvele Sfântului Andrei și s-au rugat ore întregi, până târziu, în noapte. Când totul părea pierdut, ca prin minune, s-a pornit o furtună teribilă pe mare, care a distrus toate navele. Piratul Barbarossa și-a pierdut viața, împreună cu întreaga sa armată.

Povestea relicvelor Sfântului Andrei este la fel de tulbure ca și istoria acestui oraș, considerat, până prin 1100, regina mărilor, pentru că domina peste celelalte trei republici maritime italienești (Genova, Pisa și Veneția).   Potrivit cronicilor, moaștele au fost transferate,  de la Patras la Constantinopol,  în jurul anului 357,  pentru a fi introduse în Biserica Sfinților Apostoli, înălțată de împăratul Constantin. În perioada celei de-a patra Cruciade, în 1208, Cardinalul Pietro Capuano a furat relicvele Sf  Andrei de la Constantinopol și le-a adus la Amalfi. În 1460, o parte dintre ele au fost duse de către Papa Pius II, la Roma,  și așezate în Catedrala San Pietro.

De sus, de pe colina cu priveliște paradisiacă, toate drumurile duc spre piața în care domină, maiestuoasă, Catedrala Sfântului Andrei, un complex monumental, construit într-un amestec de stiluri, romanic, arab, normand și remodelată,  ulterior,  cu elemente bizantine, gotice si baroce. Catedrala nouă a fost construită, în 1100,  lângă vechia Basilica del Crocifisso (Bazilica Crucifixului), înălțată, în secolul al IX-lea, pe ruinele unui templu antic. Curtea interioară, numită Grădina Paradisului (Il Chiostro del Paradiso),  a fost construită în în 1268, în stil arab și normand, și a fost inițial un cimitir, pentru nobilii amalfitani. Astăzi, e colțul de paradis în care proaspeții miri aleg să-și imortalizeze fericirea, între arcade și coloane albe, de o suplețe impresionantă.

Dacă vă aflați la Amalfi,  în 27 iunie, de sărbătoarea sfântului Andrei (considerat aici și protectorul pescarilor), puteți asista la o procesiune religioasă emoționantă,  în care bărbați îmbrăcați în cămăși roșii,  poartă statuia sfântului (numit de către amalfitani, în mod familiar, o’ viecchio,  bătrânul),  pe străzile orașului, până jos, în port,  unde așteaptă pescarii, care ridică pe umeri statuia și se întorc în piață, pentru ca apoi să urce cele 62 de trepte înalte ale Domului și să depună statuia în catedrală. Odată ajunși în biserică, pescarii așază, în semn de recunoaștere,  pentru minunile săvârșite de Sfântul Andrei, pește proaspăt sau peștișori din lemn și fier.

Din 1544, anul în care sfântul Andrei a săvârșit miracolul, salvând Amalfi,  sfântul protector a fost mereu celebrat de către locuitorii orașului: în vremurile sale de glorie, când număra peste 60.000 de locuitori și era considerat cel mai prosper oraș longobard, cel mai nobil, cel mai ilustru și îmbelșugat, dar și în perioada sa de decădere, care a durat câteva secole, culminând, în 1643, cu epidemia de ciumă care a redus drastic populația.

Amalfi și întreaga coastă au renăscut abia după 1800, când regele din Napoli, Joseph Bonaparte (fratele lui Napoleon Bonaparte),  cucerit de frumusețea acestor locuri, a decis să construiască o stradă care să lege Napoli de Coasta amalfitană.  Strada a fost inaugurată în 1854 și este considerată,  și astăzi,  una dintre cele mai frumoase din lume. De-a lungul timpului, a fost străbătută de milioane de turiști, dintre care mulți, iluștri,  de la Goethe, Wagner (care a compus aici opera Parsifal) și Ibsen (care a scris, la Amalfi, piesa de teatru Casa păpușilor),  la Wirginia Woolf, André Gide și Salvatore Quasimodo.  Ajunși aici, probabil,  în căutarea inspirației,  au descoperit și ei, la fel ca mine,  paradisul terestru.  

Mi-e dor de bunici, de casa cu iasomie, de casa cu prispa înaltă și ferestrele mărunte,  în care încăpeau doar privirile noastre de copii curioși și nerăbdători,  în ajun de Crăciun; mi-e dor de tinda întunecoasă, care se lumina brusc de dragoste și de miros de pancove; mi-e dor de paturile înalte,  cu saltele din paie și perne cu pene de gâscă, unde noi, nepoții, dormeam înghesuiți, strânși în îmbrățișări vindecătoare, care ne alungau toate spaimele și neânțelegerile. Mi-e dor de banca din fața casei,  umbrită de teii bătrâni, pe care bunicul se așeza să-și odihnească piciorul de lemn și să ne potolească neastâmpărul. Mi-e dor de podul casei în care urcam să privim norii,  când leneși, când grăbiți, de pe ochiul de geam,  care ne părea un străjer pe acoperișul lumii. Mi-e dor să-l văd pe bunicul mângâind coama cailor, în timp ce le susura vorbe mie neînțelese.

În 2 octombrie, în Italia,  e Sant’Angelo, Ziua îngerilor păzitori și, totodată,  Ziua Bunicilor.

Pe bunicii mei i-am sărbătorit rar, atunci când trăiau. Îmi amintesc o sărbătoare de 80 de ani a bunicului meu, dar nu mi-l amintesc să fi suflat în lumânările de pe tort. Există o poză care a reușit să oprească acea clipă și a imortalizat momente de fericire pură, în alb și negru. E singura în care suntem împreună toți verișorii, înainte să ne fi rătăcit prin lume și să ne fi pierdut prin propriile neliniști. Nu-mi amintesc alte sărbători cu bunicii mei. Zilele lor de naștere cădeau, mereu,  în mijlocul săptămânii și în timpul școlii,  de parcă nu voiau să ne încurce și să ne dea peste cap viața frenetică,  pe care o duceam și care ne îndepărta de ei. Le-am spus rar la multi ani, de ziua lor, pentru că, la vremea aceea,  era complicată comunicarea și sunt sigură că ar fi preferat să ne strângă în brațe și nu să ne audă vocea neclară, bruiată de furtuni și de griji.  La țară, oamenii nu dădeau prea mare importanță zilei de naștere, unii nici măcar nu își aminteau când s-au născut. Nu aprindeau lumânări pe tort și nici nu așteptau să vină copiii,  de la oraș,  să îi sărbătorească. Țăranii erau prinși cu schimbarea anotimpurilor și nu cu număratul anilor care treceau. Își aminteau câți ani aveau doar atunci când murea cineva, și se întrebau dacă a fost mai tânăr sau mai bătrân decât ei.

Nu le-am făcut multe cadouri bunicilor de ziua lor, adevărul e că îmi amintesc așa de puține și-mi pare rău…o pălărie,  o vestă, o fustă din catifea, un batic…i-am avut atâta vreme lângă mine și mă tem că am pierdut vremea cu nimicuri,  în loc să le fi spus și să le fi arătat cât de mult îi iubeam!

Suntem leneși și comozi atunci când ne iubim părinții sau bunicii, suntem zgârciți în vorbe, în gesturi sau în daruri, suntem distrați și grăbiți,  convinși fiind că ei sunt fericiți,  oricum, oricât de mult sau oricât de puțin le-am dărui,  și dovezile ni se par de prisos.

Nu pot să-mi imaginez copilăria fără bunici și nici ceea ce sunt acum,  fără umbra lor învăluitoare, aplecată, mereu,  peste mine, protectoare. Mă consider omul cel mai norocos de pe pământ,  pentru că m-am putut bucura de ei,  mulți ani,  și pentru că nu au plecat niciodată,  cu adevărat,  de lângă mine. Ei sunt îngerii mei păzitori.

De aceea, mi se face nespus de dor de ei în această zi de toamnă blândă, de început de octombrie, în care se simte în aer mirosul,  dulce amar,  al strugurilor tămâioși. Îl adulmec cu nesaț și redevin copil în curtea bunicilor. De ziua lor, împărtășesc cu băiatul meu doruri și amintiri și ne scufundăm amândoi în melancolie. El a avut nenorocul să crească cu bunicii departe, pe cei din România îi vede de două ori pe an, pe cei de aici, doar duminica. I-au lipsit,  toți anii aceștia,  lucrurile simple, cele de zi cu zi, pe care să le trăiască cu bunicii. Mersul la școală de mână cu bunicul sau prânzul pregătit de bunica, spre exemplu.

În cei trei ani de grădiniță, a suferit enorm de mult pentru că, în 2 octombrie,  era singurul fără bunici la spectacolele pe care le pregăteau copiii, cu poezii, cântece, desene și cadouri.  În final, când cântau cu toții imnul bunicilor, Tu sarai (scris, în 2005 de către Walter Bassani), și dăruiau flori de nu mă uita, simbolul acestei sărbători, băiatul meu plângea.

Sunt sigură, însă,  că amintirile lui Matei despre bunici îi vor mângâia sufletul și îi vor modela spiritul,  atunci când,  adult fiind, va încerca să înțeleagă cine e, de fapt, și își va da seama că, la multe întrebări,  va găsi răspuns tocmai în copilăria de acum și în dragostea nemăsurată a bunicilor, care îmbătrânesc așteptând anotimpul întoarcerilor.