Main Menu

“A citi” nu are imperativ

image_pdfimage_print

Am crescut într-o casă plină de cărți. Biblioteca mare ocupa doi pereți din sufragerie, iar cea mică era în camera noastră, a mea și a surorii mele, deasupra patului, era așa de plină și grea, încât uneori mă temeam că o să cadă peste mine în timp ce dorm.  Eram încă prea mică să-mi imaginez paradisul având forma unei biblioteci, întocmai ca Luis Borges, sau să-mi doresc să mor îngropată sub cărți.  Îmi dădeam seama cât de multe sunt cărțile care ne umpleau casa,  doar atunci când făceam curățenia de Paște si trebuia să luăm fiecare carte,  pe rând, și să o curățăm de praf. Fiecare raft avea două rânduri. Pe cel din spate, multă vreme,  ai mei au așezat cărțile “cenzurate”,  de regim sau de educația lor,  prea rigidă. Când am crescut și am înțeles trucul, am început să căutăm doar cărțile ascunse, era jocul nostru preferat. Le răsfoiam nerăbdătoare și curioase, convinse că vom descoperi cine știe ce mari secrete ale lumii,  ascunse cu măiestrie între pagini.  Am început, la vârsta potrivită,  cu secretele corpului uman, deslușite din cartea de Sexologie care a rămas și acum, după atâția ani, tot pe raftul din spate. După ce terminam explorarea noastră în lumea cărților inter